26 iunie 2013

Radu Gyr - "şi-n piept ningea cu fulgi de cocor"

Vorbitor

M'au scos din celulă'ntr'o duminică, tată...
Oftând veniseşi la vorbitor.
Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,
şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.

Nu m'ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna
(acest lucru e strict interzis).
Dar s'a făcut o tăcere moale ca lâna,
peste noi cădea cerul ucis.

Şoapta ţi-a fremătat doar atât: - Măi băiete...
Între noi, gardianul sever,
lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,
osânda cu sârma de fier.

Cum mă priveai! Îţi sta numai pulbere'n faţă
din odrasla cu zâmbet puţin.
Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă
şi din putregaiuri de chin...

Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată,
ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam.
Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,
sub lampă, când "teme" scriam...

Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,
în aer s'a rupt - creangă de lut.
Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,
şi'n vis m'am plecat s-o sărut.

Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate
sângerau şi zvâcneau întrebări.
Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii împuşcate,
cu piepturi umflate de zări.

Întrebau ochii: - Băiete, ce cruntă ursită
spoi cu fiere obrazul tău?
Răspundea fruntea: - Bătrânule, ocna-i cumplită,
sălbatec sunt, crâncen şi rău...

Sfios, printre noi umblau aduceri aminte
în vârfuri de paşi, ca pe-un preş.
Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte,
cu mari scuturări de cireş.

Tâmpla căzuse adânc în tăcerea sonoră
plină de vorbe fără de glas...
Apoi gardianul: - S-a sfârşit sfertul de oră!
M'am ridicat de la iconostas.

Pumnii mi s'au umflat de ţigări de la tine,
tată, ai spus ceva ca un fum,
şi Veşnicia cu tunet surpat de ruine,
m-a prins sub molozu-i postum...

Gardianul m'a'mpins iar în celula haină,
prin febre să te văd cum plecai,
ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină,
un băietan cu ochii de rai...


Nesomn

Sub mine e o plită urzicătoare.
Nesomnul atârnă'n tavan, de cârlige.
Păianjene, -mi sfârâi pe-obraz ca o vâlvoare,
ploşniţă, muşcătura ta frige.

Fierbe neastâmpărul, vâlvoi, fără diguri,
fără zăgazuri, cu toată năvala...
Fire-aţi ale dracului, friguri,
şi voi, ceasuri groase ca smoala.

Veghea mă arde cu jordii, mă taie,
mă ronţăie până'n ciolane.
Celula năpusteşte pe mine ciocane,
răngi, fierăstraie.

Ha, gândurile mele ridică spinări
ţepoase, sculate, cum au mistreţii, -
le-aud cum se freacă de toţi pereţii...
Deasupra mea, jindul ascute frigări.

Iată şi pofta duşmancă,
mi-arată şolduri, sparge viori...
Din sânii pernii-aş muşca până'n zori,
şi din pătura neagră ca o ţigancă.

Ah, prinde-mi inima, domnule prim-gardian,
pune-mi-o'n lanţuri, vrea să evadeze,
a fugit printre paznici, a sărit metereze,
bag'o în carceră grea, de catran...

Fii atent, gardian, ia măsuri foarte severe,
nu vezi? prin vizetă mă biciuie'ntruna
aceeaşi privelişte, - o ştiu de cinci ere:
plopul şi luna, iar plopul, iar luna.

Mă plopule, lumânarea ta, pari o ţigară,
aşa arzi subţire, drept, fără văpăi.
Şi curul domnişoarei luni, ce-obraznic iese'n afară!
Cum l-aş învineţi în bătăi!


In memoriam

Pe deţinutul sinucis ieri dimineaţă
toţi îl răsfaţă.
Toţi i-ar da o ţigare,
Don-Prim nu-l mai înjură în treacăt,
şi nu mai trebuie lacăt,
nici lanţ de picioare.

O soră sau o cumnată
l-a îmbrăcat în cămaşă curată;
şi însuşi Septembrie-i pune
pe piept calda lui moliciune,
ca şi cum ar picura o fântână
de borangic şi de lână.

Acum are tâmple cereşti
pline de-o mare dulceaţă,
parcă nu pleacă din viaţă,
parcă intră'n poveşti...

Azi porţile temniţei larg s-au deschis
pentru deţinutul sinucis:
începând de la orele zece
e liber să plece.
E liber? Paznicii se'ncruntară:
Putem să-l lăsăm pe poartă afară?
Cum, nimeni nu se mai teme
că osânda şi-a sfârşit prea devreme?

Vieţaşilor nu le vine să creadă,
toţi se reped la gratii să vadă
cum gardienii din poartă
nu-l îmbrâncesc şi nu-l ceartă,
ci se descoperă mut
că trece un deţinut...

Temniţa auie: Pleacă, pleacă...

Isuse, Tu ai trimis
cotiuga asta săracă
să ia pe cel sinucis?
Ai loc şi pentru noi, condamnaţii?
Pentru noi, ticăloşii, scuipaţii,
gunoaiele, lepădăturile,
se mai îndură Scripturile?
În basmul unde-Ţi lunecă paşii
e voie şi pentru noi, puşcăriaşii?

Deschizi rare uşile stelelor Tale
la pramatii, la haimanale?
Sau şi acolo, la Tine,
sunt lanţuri, gardieni şi suspine?
Poate şi-acolo, pentru furi şi mişei,
ai gratii, lacăte, chei,
şi poate, şi-acolo'n celule albastre,
câte-un nemernic din turmele noastre
supără iarăşi pe bunul Tată
şi, în osânda lui blestemată,
se sinucide încă o dată...


Radu Gyr - Sângele temniţei

(din volumul Poezii - Sângele temniţei * Balade, Editura Marineasa, 1992)

2 comentarii:

vakulovski spunea...

ţi-a găsit domnul Niculescu parola blogului:)))

Veronica spunea...

Am găsit cartea într-o bibliotecă străină, în Timişoara - biblioteca surorii mele - am pus mâna pe ea şi-am zis "e a mea, nu plec fără ea".
Domnul o va citi abia după mine, deocamdată n-o dau: aş transcrie din ea zile în şir, recitesc, este o comoară de carte, o insuportabilă şi de nedescris frumuseţe de neîntemniţat.