Doi câini locuiesc pe strada mea, aici, sub coloane. Unul nu are un ochi, celălalt pare că poartă o minge în burta gata să-i pocnească. Bătrâni şi bolnavi, purecoşi şi anchilozaţi, calmi şi nepăsători la tot iureşul. Dintre noi, ei sunt cei care nu se gândesc niciodată la moarte.
Mă gândesc destul de des la Pulovărache. Cu privirea lui pierdută în zare, chihlimbar sub deluşoarele bej ale frunţii, tolănit lângă florăreasa care-şi citeşte mobilul, mereu aşteptând, oftând uneori de să-i plesnească din cusături cureluşa de la gât.
Câinele fără un ochi, de aici, este chiar Pisicâinele. El locuieşte de fapt într-o căsuţă de lemn aranjată în spatele blocului. Deasupra căsuţei stă mai mereu o pisică. Sigur şi ei îi lipseşte ceva.
Când se întoarce Pisicâinele acasă, şi cu un bufnet se trânteşte, ciolănos, la parter, pisica se-ntinde pe tot etajul şi, torcând şi zgrepţănând scândura moale, se porneşte pe visat poezie.
Un comentariu:
Si cainii viseaza ... poetic!!
Cine stie, poate viseaza si ei cum ,,recita" strofe intregi din ,,Cainele soldatului" - poezia lui Gr. Alexandrescu - cu acel confrate al lor canin care si-a dorit sa moara pe mormantul stapanului sau!
Felicitari pentru aceste randuri simple referitoare la ... lumea celor care cuvanta... de multe ori mai bine decat noi!
Spor la scris si ganduri frumoase sa aveti!
Trimiteți un comentariu