6 martie 2014

“Raiul face roata”

Există un moment foarte precis când simţi că noua carte face clic – este expresia pe care o folosesc de mult fiindcă exact aşa aud: face clic. Dacă e să facă. Scrisul meu este circular. Rescrierea face scrisul să fie circular. Tehnic, totul seamănă foarte mult cu ce se întîmplă şi cînd traduc. Nu poate exista o singură trecere – asta ar face cartea liniară. Sînt, inevitabil, mai multe treceri, reveniri. Mersul acesta iar şi iar de la sfîrşit la început şi de la început la sfîrşit face scrisul să fie o roată. Vorba unei biete femei fără minte dintr-o proză scurtă de Beckett, “Raiul face roata, face roata, roata, roata, roata, roata”.
Cu traducerile, apropierea de final e mult mai vizibilă: de la o trecere la alta, sînt tot mai puţine modificări. Traducerea e gata atunci cînd, la a cincea, a şasea, a şaptea trecere, deja cu originalul pus deoparte, retuşurile se subţiază pînă dispar. Cînd pagini în şir se citesc fără nici o modificare, cartea e gata.
Ce se întîmplă la scris, la rescris? Primele recitiri înseamnă la mine urmărirea firului logic prin întregul volum, adăugarea de detalii şi mai cu seamă ştergerea de detalii, simplificarea, curăţirea întregului. Şi înseamnă mai ales aducerea în zona de început de indicii care au sens doar odată ce ajungi la final, acelea despre care speri că vor fi deliciul celor care vor reciti. Stop. Reluare. Vor reciti? Rîdem o vreme şi continuăm. Da, împănarea textului deloc liniar cu detalii care au sens numai la o recitire este lecţia – lecţie frumoasă ca o dragoste – învăţată lucrînd la traduceri, prin numeroasele recitiri care dezvăluie, scot dintr-o dată la iveală ceea ce sigur că a fost de neînţeles la prima lectură. Se aplică, după puteri, la scrisul propriu, cu riscul de a părea nebuni. Nebuni: noi, adică, noi să fim recitiţi? Dar fără nebunie, fără pură nebunie, scrisul în sine ar mai fi posibil, de la bun început? Pentru acel un unic cititor care ne-ar reciti şi ar scoate măcar un icnet de încîntare pe canapeaua lui descoperind detaliul ascuns, aparent fără sens, deodată sclipind ca o nestemată în nisip – o repetiţie, o asemănare fugară, un obiect pe o masă, un trecător pe o stradă umbrită – pentru acest cititor imaginar ne dăm în roată iar şi iar. Şi deodată, cînd toate lucrurile par să fie aşezate la locul lor, cartea şlefuită face clic. E rotundă, s-a închis.
Imaginaţi-vă încîntarea mea cînd, anul trecut, traducînd Darul lui Nabokov, am dat de un capitol întreg care reprezintă un volum, o biografie scrisă de personajul principal – o carte circulară închisă cu agrafa unui sonet! Primele opt versuri ale sonetului se află la finalul capitolului. Ultimele şase sînt la început. Bineînţeles că urmează, în capitolul următor, cronicile grăbite şi apăsate care fac praf cartea. Ce sonet este acesta, din şase versuri?
Sigur că între momentul cînd cartea se închide şi al unei eventuale publicări urmează o prăpastie. Cartea se aşază pentru o vreme nedefinită în raft. E gata. Cînd şi dacă o să plece mai departe, spre vreun editor, asta-i cu totul altceva. Îţi trebuie un alt fel de motivaţie, îţi trebuie răbdare cu carul, dispoziţie, încredere, speranţă – un întreg evantai cît o coadă de păun, care tot mai adesea ne va lipsi.


Despre declicul care anunţă încheierea unei cărţi - o anchetă la care răspund: Andrei Codrescu, T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Emilian Galaicu-Păun, Mariana Codruţ, Ioana Bot, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Robert Şerban, Veronica D. Niculescu, Ioana Nicolaie, Radu Aldulescu, Florin Lăzărescu, Andra Rotaru, Marius Chivu, Simona Popescu, Radu Vancu.
O anchetă realizată de Ruxandra Cesereanu în revista Steaua, aici.

Un comentariu:

stefan s. spunea...

Multe, multe primăveri fericite vă doresc!
La mulți ani!