2 iulie 2014

Tristă copie care râde

O femeie în rochie galbenă plânge dimineaţa la fereastră. Uneori, temându-se că o va vedea cineva, se trage mai la stânga. Şi-şi continuă plânsul violent acolo, la umbra ramei albe a ferestrei. Dacă ai fi aproape de ea i-ai auzi geamătul mut, de groază, de furie, de teamă, de silă, de revoltă, de neputinţă şi de cea mai nestrigată, sufocată durere - femeia aceasta trebuie să plângă în linişte.
Nici un icnet.
După prânz, parcă la aceeaşi fereastră, parcă aceeaşi femeie. În rochie neagră, acum, pare de-a dreptul senină. Dreaptă, cu gât lung, umeri relaxaţi, cu o ceaşcă în mână, priveşte departe fără să vadă nimic. Nu se clinteşte. Dacă ai fi aproape de ea, dacă ai fi aproape în ea, n-ai auzi nimic. N-ai vedea.
S-ar crede că a murit cineva.


Undeva, în alt oraş, o femeie ieşită de la un curs stupid - să ţesem frumos, să învăţăm de la maeştri, să nu facem nimic din mintea noastră pură şi seacă - pozează. Se lasă pe vine pe aleea asfaltată dintr-o grădină în care nimic nu-i lăsat să crească la voia întâmplării şi râde grabnic la poză. Femeia aceasta nu o cunoaşte pe femeia din fereastră, nu a văzut-o niciodată şi nu ştie nimic despre ea, nu-şi poate nici măcar imagina nimic despre ea, oricât ar vrea, deşi undeva, într-un sertar al memoriei, poartă ascunsă o imagine întâmplătoare zărită cândva. Aşa stătea femeia de la fereastră, femeia în negru, pe altă alee, lăsată pe vine. Femeia cealaltă o imită de câte ori are ocazia, poate fără să ştie prea bine nici că o face, nici de ce-o face. Nepriceputei copii i-a scăpat un detaliu, detaliul: femeia dintâi, cea din fereastră, nu poza, ci fusese pozată; era surprinsă aplecată deasupra aleii după ce desenase cu creta, într-o grădină sălbatică, năpădită de tufe de flori şi de păianjeni teribili, într-o vară de o mie de waţi. Desenase cu cretă colorată vreo ciupercă, vreo trei fire de iarbă, aşteptând să se audă un râs de copil. Surprinsă în poză, zâmbea să ascundă amarul. Copia, coală lipsită de detalii, cursant mirosind a xerox încins, se lasă pe vine în faţa obiectivului foto pe orice trotuar gol, ca la comandă, şi râde, şi râde.


Pentru fiecare dintre noi, trăitorii, oricât ne-am ascunde, există undeva o tristă copie care râde, care îşi râde, un jalnic bufon imitând la nesfârşit ceea ce noi am îndrăznit să fim într-o clipă.



(Foto: VDN)