Deși nu am încă vârsta condorului – cel mai bătrân locatar de la zoo care mi-a devenit personaj în ultima povestire, scrisă săptămânile trecute – pot spune că, la vârsta mea, deja știu: orice cumpănă, orice încercare majoră, orice moment din care ți se pare că n-o să mai ieși întreg se dovedește a fi, în cele din urmă, exact punctul bun de cotitură, cel care te va face să închizi uși, să deschizi uși. N-am vorbit despre încercările astea în povestirile mele, țin departe de proză saloanele de spital, tumorile, dramele reale. A fost o primă cumpănă majoră pe la douăzeci și șapte de ani, mă legănam pe un pod când medicii tot ridicau din umeri, dar am scăpat, și am schimbat totul: am renunțat la ceea ce lucram, am uitat de facultatea absolvită, am luat-o absolut de la zero. Dacă tot mi se dădea să trăiesc și, mai ales, să pricep că sunt vie, nu mai merita trăit ca înainte. Apoi, când nu mă așteptam deloc, acum vreo cinci ani, iarăși ceva foarte asemănător. Acum, ce să mai schimb? Deja lăsasem la sol atâția săculeți cu balast. La ce să mai renunț? Și am găsit și acum. Am debarasat ce se putea debarasa. Și tot așa, tot așa, și îmi spun că atunci când simți că te bagă ceva în mormânt – boală, tumoare, depresie, iubire strivită – e bine să știi, dar chiar să știi, că asta te va învia. Trebuie doar să aștepți, atunci când pare că nu mai e nimic de așteptat și când simți că răul nu va mai pleca niciodată. Dar vine, inevitabil, o dimineață în care e soare înainte ca soarele să fi răsărit, o dimineață în care vezi un colț de tavan și el e mai albastru ca oricând, și o voce îți spune că pasărea rea a plecat, încă o dată. Nu trebuie decât să aștepți, eventual să faci un pas înapoi, deloc înainte.
(11 aprilie, în Sâmbăta Mare, pentru „Cronica veche”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu