Sunt tot mai interesată de poveștile care știu să nu spună povestea. De cum spui o poveste când nu vrei să spui o anumită poveste. Poate m-am răsfățat în Sălbăție, punând piedici și oferind recompense, croind o poveste densă de ierburi în jurul poveștii de nespus, sperând că ea va fi totuși văzută ghemuită acolo, chircită, palpitând ca un bătrân secret nenăscut - refuzând cu obstinație să iasă și să joace după cum îi cântă lumea. Cum spui povestea de nespus, ce altceva îi oferi celui care va trece prin chinuri și va descoperi sau nu ceea ce cu adevărat i se oferă aici.
*
Se dărâmă casa lui Ivan Gruzin. Una dintre casele în care mi l-am închipuit locuind pe Ivan Gruzin al Sălbăției, fiindcă au existat mai multe asemenea case, la fel cum există mai mulți Ivani. Imaginația strânge evantaiul în mână, pală peste pală, casă peste casă, Ivani peste Ivani. Casa din gura pădurii, a acestui personaj imaginar, e și ea construită de imaginație, iar fantezia s-a sprijinit pe câteva locuri din viață, suprapunându-le și desenând intens pe deasupra - gura pădurii din copilăria mea și casele frumoase de acolo, din Pitești, și vreo două case din București, una dintre ele fiind cea care se dărâmă acum, de prin zona Icoanei, cu gard de fier și o curte largă, unde am văzut vara valuri de crini peste valuri de trandafiri peste valuri de ierburi, și ferestrele casei părăsite acoperite rând pe rând cu placaj - acolo unde povestea mea imagina o mână punând o carte în fereastră, până dispare lumina dinăuntru. Când scriu asta, în jurul casei rămase fără acoperiș nu mai sunt valuri de ierburi, cresc mormane de cărămizi. În curând, din pământul ăsta n-o să se mai vadă nimic.
*
Visez că trebuie să nasc și spitalul e oribil, o femeie colorat îmbrăcată e plimbată cu o targă foarte joasă, pe podele murdare, manevrează o telecomandă cu șnur lung, se plimbă între salon și baie, râde, se ține de glumițe cu medicul, vreau să fug, mă doare burta cumplit, când deschid ochii sunt alături de mama în vechiul complex de acasă, sunt și țărăncile cu pătrunjel și mere de vară întinse pe cârpe, pe jos, îi spun haide pe-aici, mi-e încă rău dar mi-e atât de bine cu ea, hai să cotim, acolo erau tutungeria, ceasornicăria, farmacia, acum e un târg de antichități, mă gândesc că poate mama o să-mi ia un inel de argint și imediat mi se face rușine, de ce așteptăm atâtea de la părinți, întorc capul, haide, îi zic, ea merge încet, e micșorată deja, dar vine după mine, mă ține de mână.
*
Și iarăși mă uit la martie ca la o salvare, am lucrat în toate zilele astea, mi-am permis liber pe 25 decembrie și 1 ianuarie, sap în ocnă, e mult, dacă pierd ritmul și o singură zi restanța devine o povară care mă destabilizează, risc să nu termin la timp. Povestea îmi place, dar și mai mult îmi place să-mi amușin malul de odihnă, ușor, deocamdată cu grijă. Când scrii, e minunat momentul ăsta când te afli în mijloc, când ai multe în urmă și multe înainte, te poți opri, poți respira cu burta în sus, poți contempla, poți medita; dar când traduci nu mai există nici seri, nici duminici. Poate jumătăți de duminici. Și o singură grijă - să nu te îmbolnăvești chiar acum.
*
În cazul traducerilor, când spui că ai lucrat trei luni la o carte, asta înseamnă în fiecare ziulică din astea trei luni, fără oră de închidere, mereu cu răsuflarea tăiată, departe de scrisul tău și de tine.
Când scrii și spui că ai scris niște ani la o carte, asta înseamnă cu totul altceva, aici se descurcă fiecare cum poate, fură frânturi de timp de ici și de colo, rareori e timp legat, anii ăia sunt presărați mai degrabă cu săptămâni sau cel mult luni în care te-ai putut ocupa de poveștile tale.
Mai sunt și unii care spun că au lucrat doi, trei ani la o traducere, aici chiar că îți vine să râzi, ei uită să spună și câte concedii au avut în vremea asta, câte fotografii de prin vacanțe au postat pe ici și pe colo, ce salarii le-au intrat din tot felul de joburi stabile. Și câte zile-lumină din anii ăia au tradus oare cu adevărat, una după alta, în șiruri legate strâns, ocnaș lângă ocnaș, zăngănind din lanțuri și cântând cântecelul, știind că întreaga lor viață depinde numai de asta?
Și-ar mai fi o poveste, despre cum pune - și trebuie să pună - stăpânire pe tine un ton, o voce, un limbaj străin atunci când traduci, anihilându-te (pe moment) și îmbogățindu-te (mai apoi), și cum pentru asta n-ai încotro decât să decupezi din viața ta o bucată de timp, cât mai ferm, cât mai strâns. Cu cât lenevești mai mult între textele de tradus, cu cât le abandonezi și le reiei, cu atât se duce naibii totul, ruginesc și se pătează ambele părți, și vocea străină, și-a ta. Sunt cărți a căror traducere mi-a luat trei luni sau opt luni, și asta înseamnă fiecare zi-lumină din ele - important cred că este să le dai traducerilor exact cât îți cer, dar în perioada aceea să fii pe de-a-ntregul a lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu