24 iulie 2020

Interviu despre Toți copiii librăresei

- Cum ai început să scrii Toți copiii librăresei? A existat un factor declanșator?

Îmi place să spun că am scris romanul Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani. Am povestit deja despre asta, așa că o să vă spun acum că există întotdeauna mai multe începuturi, când scrii o carte de mari dimensiuni, complexă. Există o căutare continuă în perioada premergătoare scrierii unui roman, nu e suficient un simplu factor declanșator, ca la o proză scurtă sau la o poezie. Dar, da, a existat o zi anume, când în sfârșit a venit acea idee centrală, așteptată de mult, căutată de mult, care aduna sub ea, ca o umbrelă, tot ceea ce gândisem, dorisem și acumulasem până atunci, ideea care să mă facă să mă așez și să scriu în toate lunile care au urmat. Mă plimbam singură pe niște străzi pe unde nu călcasem încă niciodată, eram în sfârșit liberă, la capătul unei traduceri, și știam că a venit momentul să scriu cartea pe care o curtam deja de vreo șase ani. Scrisesem niște texte cu copii după ce terminasem Roșu, roșu, catifea, le adunam și nu le publicam nicăieri, iar atunci, în acea zi a plimbării, după anii în care visasem să scriu și „o poveste de dragoste”, și „o poveste din anii ’80” – ghilimelele nu sunt întâmplătoare –, ei bine, în acea zi am știut exact că totul se va concentra în jurul librăresei, care se va îndrăgosti de ceasornicar – un personaj bizar, misterios, ca venit din alt timp, încărcat de promisiuni, sursă de dragoste și de spaime. Cel care o va duce spre întrebările esențiale din finalul cărții. De obicei știu finalul cărților, când încep să le scriu. Finalurile sunt pentru mine motorul cel mai important al unei povești.

***

Mie nu mi se pare că proza mea e poetică. Știu, am auzit de multe ori asta. Dar eu nu cred, nu simt că ar fi așa. E altceva. E o muzicalitate a frazei, este un ritm. Cred că o proză bună trebuie să aibă ritm, respirație proprie. O cratimă strecurată de o mână străină acolo unde nu trebuie strică muzica unei fraze.
Nu am scris poezie niciodată și nu voi scrie. „Versurile” presărate în cărțile mele sunt doar narațiuni rimate, nimic mai mult. Iar proza e proză. Așa cum cred eu că trebuie să fie proza.
Muzicalitatea e ceea ce admir și la autorii mari pe care i-am tradus. De ea am ținut cont când am tradus și ea e prima care simt că lipsește când citesc o traducere proastă.

***

De fapt, aș nuanța. Aș vrea să trăiesc nu fără să scriu, ci fără să public. Am nevoie să fiu o vreme doar eu cu mine. Ieșitul în lume după apariția unei cărți poate fi epuizant. Este prea mult vorbit, explicat, vorbitul este nociv, te consumă. Scrisul n-are nimic din toate astea, scrisul e singurătate. Ieșirea în lume cu o carte e distrugătoare pentru interior.

***

Însă relația cu personajele sigur că e foarte importantă atunci când scrii, doar trăiești cu ele zi de zi – le însuflețești, le înzestrezi cu ceea ce cunoști, și e fascinant să „fii” ceea ce de fapt n-ai să fii niciodată: alt om. Un om complet diferit de tine. Am fost Silvia și am ascultat muzica ei, care nu era și a mea. Am fost măcelarul căruia i s-a înecat un copil. E și asta ceva, nu-i așa? Poți ieși epuizat emoțional și doar imaginându-ți cu intensitate, în detaliu, un asemenea episod. Și asta mi s-a și întâmplat.

***

Îmi displace profund agresivitatea acestei perioade. Îmi displac extremele – toate. Îmi displace activismul, de orice fel. Apoi, îmi displace profund mutarea „în online”. Am refuzat orice apariție în conferințe video, la fel cum am refuzat și participarea la orice volum colectiv pe teme de izolare. Detest să scriu la cald, să descriu ce trăiesc atunci, pe loc, să mă alătur unui cor, altui cor... Am scris la ale mele, cântând cântecelul meu, cât și cum s-a putut. Am muncit foarte mult. Și am sperat.
Dar ar fi atâtea de zis... Falimentul artiștilor, în plină desfășurare, închiderea atâtor locuri de care eram atașată – nu e zi să nu văd o firmă care a dispărut, un lacăt pe-o ușă... E un fel de capăt de lume și sunt zile când nu se vede nimic clar și curat înainte. N-are cum să nu te ia cu frisoane.


- fragmente dintr-un interviu pentru Carmen Florea, de la filme-carti.ro; poate fi citit integral aici.

Niciun comentariu: