Prima castană, culeasă ieri și adusă acasă. Cinci tuberoze -
primele, ultimele. E o vară în care mi-am cumpărat mai puține flori ca oricând.
Lumina blândă, soarele cu puteri domolite - mi-e bine și când
e încă prea cald. Reîncep să funcționez.
Septembrie - acum șase ani, lansam „O vară cu Isidor” la Iași,
la primul Alecart Junior. Emil Brumaru spunea atunci ceva ce eu nu înțelegeam.
Urma să aibă dreptate; nu știu nici acum de unde-a știut, cum de-a putut
anticipa. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
Eram în rezidență FILIT, stăteam într-o cămăruță rece, începeam
să scriu un roman. Petrecusem vara gândindu-mă obsesiv la un sinopsis cu care să
aplic la rezidență. Îmi trebuia foarte tare să plec de acasă, eram epuizată după
niște traduceri (de câteva luni apăruse „Scrisori către Vera”), dar voiam ca
proiectul de carte să fie chiar cartea de care să mă apuc și pe care să o
scriu, nu doar o încropeală. În ultima săptămână posibilă, după luni de
scotoceală, am știut tema și schema întreagă a cărții, am făcut rezumatul
detaliat, am aplicat, apoi am aflat cu multă uimire că „da”.
Am început să scriu cartea acolo, la Iași, în 2017, și-am încheiat
primul draft doi ani mai târziu, în 2019. Am reluat-o an de an de atunci,
indiferent ce mai lucram între timp - cărți de altă natură, cărți care s-au
scris ușor sau de care m-am putut desprinde ușor - printre ele, și „Toți copiii
librăresei”. (Cărticica în versuri, cu paingul, pe care le-o citește librăreasa
copiilor în roman, e scrisă tot acolo, în rezidență, în niște zile când eram
disperată că nu pot scrie un rând și mă tot holbam pe fereastra cu gratii.)
Anul ăsta, toamna asta, din nou o reiau. De fiecare dată i-am mai pus carne pe
oase, am mai șlefuit-o încă o dată, i-am mai cioplit detalii, am dat jos câte
ceva, am adăugat câte ceva. E cartea mea la care revin an de an, e sprijinul
meu, casa mea, e pur și simplu locul în care trăiesc.
De câte ori mă reapuc de ea, recitesc sinopsisul scris și
trimis atunci, pentru rezidența FILIT 2017. Și constat, mereu cu o oarecare
uimire, deși știu asta prea bine, că m-am ținut cu strictețe de el. Eu nu pot să
scriu decât când știu cu precizie ce scriu.
Mă încearcă o tristețe azi, cu castana asta nouă pe birou,
cu cele cinci tuberoze alături: îmi miroase un pic a final. A apropierea
finalului. Dar știu că, de fapt, probabil nu e decât încă un final temporar.
Nici nu știu de ce simt nevoia să vorbesc despre el. Mereu se încheie doar o etapă; deși ajung pentru a nu știu câta oară la capăt, o să revin iar și iar.
Unele cărți există ca să rămână vreme îndelungată cu tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu