Am iubit întotdeauna animalele, la fel cum am iubit natura cu totul, cu miros de pământ și de iarbă, și scriu despre ele la fel cum scriu despre oameni, pur și simplu, pentru că nu există una fără alta. Fără nici un alt calcul.
Am fost întrebată cândva dacă sunt pasionată de păsări și
întrebarea, sincer, m-a uimit. Nu sunt. Am fost întrebată de unde știu atâtea
nume de copaci și de flori. Sau de rase de câini. N-am stat să le învăț anume,
într-o zi. Toate astea fac parte din viața mea, nu de ieri, nu de un an sau de
cinci sau de zece, ci dintotdeauna, sunt lumea mea, lumea noastră. N-ai cum să
trăiești fără să le știi măcar numele, e cel mai firesc lucru pentru mine. În
poveștile mele apar animale și plante la fel cum apar oameni - cum apar bătrâni
și cum apar copii -, la fel cum apar interioare alături de exterioare, obiecte
și ființe, culori și mirosuri, totul e important când scrii, privirea nu e
centrată într-un singur loc, nu se poate. Lecturile mele, la fel, includ cărți
despre natură, animale și oameni.
Totuși, câteva lucruri mai puțin știute, mai de demult,
legate de dragostea mea pentru natură și lumea animală.
La începutul anilor '90, am scris mult despre animale - și
mai ales despre câini.
Am fost membru fondator al unei fundații de protecție a animalelor
- printre primele din țară. Am ajutat, cu puținele mele puteri (în principiu,
scriam, dar mă ocupam și de chestiuni practice), la înființarea unui prim
adăpost pentru câinii fără stăpân, la Pitești. S-au făcut multe acolo. Au
trecut aproape 30 de ani de atunci...
Am avut o emisiune radio săptămânală, la Radio 21, timp de
un an, doi, despre animale.
Am scris mulți ani, în paralel cu munca la cotidian, la
reviste dedicate iubitorilor de animale, din București. Era felul meu de-a
evada din lumea cumplită a știrilor cotidiene, dominată de violență și urgență.
Frecventam expozițiile chinologice, scriam despre rase de câini și pisici...
Când am început să scriu literatură, evident că animalele au
fost lângă oameni. Pur și simplu, fiindcă ele sunt întotdeauna acolo. Aici.
Prima mea carte are pe copertă un tablou cu o femeie ținând
în brațe un motan. Iar ca titlu are numele unui motan, Adeb. Cea mai lungă
povestire este asta, despre dragostea pentru un motan - motanul meu; viața
noastră într-un apartament; spaima că îl voi pierde. E acolo și o poveste cu păsări căzute din cuib pe asfalt primăvara - scrisă acum 20 de ani; m-a mirat să redescopăr asta de
curând, când am publicat jurnalul despre natură, al pescărușului, și când am
scris povestirile cu păsări din pandemie, din Quilt... În a doua carte de
povestiri, sunt lupi și corbi printre oameni. În a treia, pisici care stau la
coadă în comunism, lângă oameni. Apoi, în toate cărțile mele, apar animale,
câini și arici, hârciogi și pisici, stârci și privighetori, dar nu e nici un
program în asta, apar la fel de mult, sau chiar mai mult, să zicem, copiii.
Apar femeile, bărbații, părinții, iubiții. Adesea, animalele-s oameni și
oamenii-s animale. Apar și copaci, flori, ape, case, pereți, birouri, ferestre
și gratii. Îmi place să cred că e pur și simplu lumea. O lume firească. Lumea,
cu toate ale ei. Ale noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu