Când l-am cunoscut, în toamna lui 2006, Emil Brumaru tocmai ieșea dintr-o complicată depresie. Nu scria. Mai apoi, când lucrurile s-au liniștit și scria - mai mult ca oricând, după cum avea să-mi spună și atunci, și zece ani mai târziu -, îmi spunea de multe ori asta: că nu mai știe exact ce-a făcut ca să iasă din depresie, „care a fost chichirezul?”, „fiindcă e un chichirez”, „iar dacă-l știi poți să aplici și data viitoare”. Îl preocupa foarte tare.
Îmi amintesc cuvintele astea ori de câte ori cad și eu. Pe cât
de ușor se cade (infimul eveniment declanșator care te trage în jos din două mișcări,
te cufundă de nu te vezi), pe atât de greu se iese, se găsește acel „chichirez”.
Eu azi vreau să scriu despre „chichirezul” meu. Căci uneori
nu ajung nici florile, nici seninul, nici cea mai bună carte (tot în „Idiotul”
sunt, citesc lent, cu lupa și cu popasuri dese). Chichirezul meu salvator - câteva
cuvinte potrivite de la oamenii potriviți. Câteva întâlniri, fie și fugare, fie
și întâmplătoare, cu oamenii potriviți. Câteva interacțiuni cu oamenii potriviți.
Suntem atât de singuri, suntem tot mai singuri cu cât vuiește lumea mai grăbită,
cu cât vociferează lumea mai tare. Îmi vine să strig de fericire când întâlnesc
un om cu care pot vorbi cu adevărat cinci, zece minute. În liniște. Când am cui
dărui o carte, care cu adevărat este primită. Să poți dărui, nu neapărat o
carte, dar ceva ce e important pentru tine, să ai cui da și să aibă cine primi
- iată un chichirez. Și atunci, ce miracol, văd și eu iarăși florile, seninul și
textul frumos dintr-o carte. Ăsta e chichirezul! Să simți, măcar puțintel, măcar
din când în când, niște oameni aproape. Ca să ai de unde te întoarce la tine.
A p r o p i e r e a. Un chichirez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu