Momentul acesta nu are, probabil, importanță decât pentru mine. Dar ce mai este blogul acesta, dacă nu un jurnal - aproape abandonat -, unde revin ca să marchez când și când exact asemenea momente?
M-am retras la începutul lunii martie din vâltoarea publică, neștiind nici eu dacă pentru o săptămână, o lună sau un anotimp. Jumătate de an mai târziu, simt nevoia să revendic și mai mult din timpul meu.
Am început să scriu povestiri în 2002, am strâns cam doi ani la povestirile din volumul de debut. Iar când acesta a fost alcătuit și bine finisat, n-am știut încotro să mă duc. Cum faci să publici? Literatură română, proză, unde, cum? Am bătut la câteva uși, am primit refuzuri, au urmat așteptări și tăceri sau mi s-au cerut bani - bani mulți, pe care nu îi aveam; și mi-am zis că mai bine cu cartea în sertar decât să public așa.
În august 2004 am reușit să aduc acasă exemplarele de autor din Adeb. Avusesem noroc cu Editura Limes din Cluj, găsisem acolo întâmplător, după vreo nouă luni de căutări, o editură decentă. Încă nu exista colecția de proză românească de la Polirom (am trimis manuscrisul și acolo la începutul lui 2004, am așteptat, însă nu suficient - aveam să aflu imediat după debut că exista un referat pozitiv și ar fi existat șansa publicării în colecția ce tocmai urma să apară). Așa am ieșit în lume.
Adeb a fost publicată la scurt timp și într-o ediție digitală, la Editura Liternet. Era să debutez în trei locuri deodată, după cum a glumit un critic literar... A avut cronici bune, în reviste importante, și a fost prezentată în emisiuni tv - care între timp au dispărut, așa cum au dispărut și o parte dintre oamenii care făceau lucrurile astea bune. Pentru mine, primirea cărții a fost ceva surprinzător, fiecare semn de undeva însemna enorm. M-a ajutat să scriu mai departe, mi-a dat mult curaj, în condițiile în care eram singură-singurică în povestea asta (așa cum cred și azi că suntem, oricum), nu aveam nici un cunoscut sau prieten din ceea ce numim „lume literară”, nici un prieten care să se mai îndeletnicească cu scrisul, nu frecventasem niciodată nici un cenaclu, nici un club, nu colaborasem cu nici o revistă - eram pur și simplu un om care se apucase să scrie. Următoarele cărți, tot de povestiri, au ieșit în ritmul lor lent, fiecare la câte patru ani distanță. Privind în urmă, aș zice că acum douăzeci de ani erau reacții mai multe și, mai ales, mai consistente la apariția unei cărți.
Este o poveste mai lungă și cu destule ocolișuri și surprize, însă prefer să o rezum așa.
A urmat ce-a urmat. Revenind la început - cam asta e ideea, că ori de câte ori mă rătăcesc eu de mine, ori de câte ori mă simt agresată, mâncată de vie de minunata lume nouă, încerc să mă uit la începuturi. Cum făceam? Cum scriam? Cum trăiam? Acolo încerc de fiecare dată să mă întorc.
Liniștea - și neliniștea - de atunci le tot caut.
2 comentarii:
M-am gândit de mai multe ori în ultimele luni că nu ai mai scris pe Facebook. Știu că ai mai făcut pauze, dar asta mi s-a părut cea mai lungă. Și, iată, tocmai azi, și neștiind de această frumoasă aniversare, m-am gândit să văd dacă ești aici. Mai rămâne această mică fereastră la care să te mai citim din când în când. Și fereastra mare a cărților tale. Și interviurile.
Mi-au plăcut multe lucruri pe are le-ai scris pe Facebook. Cel mai mult mi-a dat de gândit ce ai scris despre supermarketuri și piețe, despre oamenii care vând în piață și despre greutățile lor în timpul pandemiei. Și te-am admirat.
Și ai mai scris despre un loc din București, cu un copac sau cu copaci, foarte special pentru tine, o piațetă, nu-mi amintesc prea bine. A fost cât pe ce să te întreb unde este, dar cred că nu am avut destul curaj și apoi am uitat.
Pe curând scrisului tău, oricum și oriunde va ajunge la noi.
Într-adevăr, e o pauză lungă - și nu știu nici eu dacă e o pauză sau pur și simplu un capăt. Iau lucrurile așa cum vin. E o mare nevoie de liniște și cumințenie. Îmi place cuvântul ăsta, cumințenie - când vine vorba de muncit, de trăit. Mulțumesc mult pentru comentariu și gând, Iulia.
Trimiteți un comentariu