Intru în jocul propus conștientă că nu voi putea face alegeri perfecte, alegeri totale. La oricare dintre categorii e imposibil să alegi „cartea” – la singular adică. Așa cum știe orice om care citește, o carte se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta, care se sprijină pe alta. Lecturile noastre stau așezate în ziduri, precum cărămizile adăugate una câte una într-o construcție complexă – e imaginea pe care o folosesc cel mai des când vorbesc despre cum ceea ce citim ne alcătuiește. Vrei să pui o carte prea sus, la un moment dat – dacă îți lipsește ceva mai de jos, cade în gol; fiecare om e o cetate unică, migălos construită în timp.
De amorul jocului, o să strecor mâna în pălăria unde am bilețele cu neunumărate cărți potrivite pentru fiecare categorie și o să scot afară doar câte o carte (sau două, sau trei).
Una dintre cărțile pe care le-am iubit cel mai mult în copilărie și la care mă gândesc adesea (am și recitit-o recent) este Vântul prin sălcii, de Keneth Grahame. Povestea cu sobolul, bursucul și șoarecele-de-apă, minunata ediție apărută în colecția „Biblioteca pentru toți copiii” a Editurii Ion Creangă, de unde citeam atâtea alte cărți fermecătoare (Zâna Onda, Crăiasa zăpezii), mă cucerea pe viață purtându-mă în călătoria de-a lungul râului, mă făcea să văd, stând tolănită în pat, splendoarea naturii și să trăiesc aventuri alături de animăluțele din poveste.
Iubeam aceste cărți cu senzația că sunt doar ale mele, că nu le știe și nu le citește nimeni altcineva, era o senzație de descoperire și de luare în posesie totală, și cred că asta am căutat și căutăm toată viața, niște cotloane doar ale noastre, niște nestemate doar ale noastre. Nu simt nevoia să citesc ce citește toată lumea la un moment dat, dimpotrivă, am oroare de mode, de recomandări, de noutăți chiar; tot ceea ce descoperim singuri face modelul nostru să fie unic, irepetabil, deci prețios.
Cartea adolescenței
În adolescență am descoperit marii scriitori, mai ales grație unui coleg de clasă, bun prieten, ai cărui părinți aveau o bibliotecă fenomenală. Scotoceam acolo și extrăgeam Dostoievski, Flaubert… Rușii atunci i-am descoperit și citit. Însă ciudat e că nu-mi amintesc adolescența ca pe o perioadă în care să fi citit la fel de mult și cu la fel de multă pasiune ca în copilărie. Citeam însă mereu, da, cititul era o plăcere constantă.
O să spun Doamna Bovary, probabil era ediția de la Editura pentru Literatură Universală. Recitită recent, așa cum merită să facem cu toate cărțile importante, la vârstele noastre diferite.
Cartea pe care ați dăruit-o cel mai des
Inevitabil, cel mai des dăruiesc cărți traduse de mine, fiindcă primesc exemplare la fiecare tipărire și retipărire. Camera mi-e plină de ele, holul mi-e plin de ele, dau și tot dau și tot se adună. Prin urmare, Nabokov, diferite romane: Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet, Darul, din seria de autor de la Polirom.
Dar ultima carte dăruită a fost, acum câteva zile, Spațiul viselor, (auto)biografia lui David Lynch, apărută la Nemira, găsită la Cărturești Verona. A fost darul pentru ziua soțului meu – o citește acum.
O să spun cea mai recentă întâmplare. Îmi rămăsese necitită Conversație la Catedrala, a lui Mario Vargas Llosa. Am intrat la Humanitas Cișmigiu într-o zi din primăvara asta, fără să știu cu ce plec, și-am ieșit cu ea în brațe (traducerea lui Mihai Cantuniari). Llosa încă trăia când am început s-o citesc. A murit când eram pe la jumătatea cărții – eu și alte milioane de oameni din lume care cu siguranță îl citeau chiar atunci.
Cartea de pe noptieră (ce recitiți adeseori)
De departe, autorul din care recitesc cel mai des este Cehov. Mă întorc la povestirile lui mereu, nu e an să nu recitesc ceva, este una dintre nevoile mele de bază, ține de curățenia respirației – cel mai recent, luna trecută, m-am dus țintă la „Durere”, povestirea cu birjarul căruia i-a murit fiul. Îmi trebuia să o recitesc. Am continuat cu „Agafia”, apoi cu „O operă de artă” – niciodată nu te saturi de Cehov. Citesc din diferite ediții, mai vechi și mai noi.
Al doilea autor cel mai recitit este Kafka, tot cu textele sale scurte („Metamorfoza”, „Un medic de țară”, „Verdictul”). Ori de câte ori nu pot nu doar scrie, dar nu pot trăi, mă duc la unul dintre textele din Integrala prozei antume de la Humanitas, unde am pus semnul de carte – mă iertați, nu o să spun care, e ceva foarte intim. L-am recitit și acum.
Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută
Capodopera lui Nabokov, Foc palid, cartea considerată intraductibilă înainte să se traducă și la noi și să apară la Polirom, pentru ca apoi, odată demitizată, să fie dată uitării aproape imediat – probabil tocmai fiindcă nu e foarte accesibilă cititorului leneș. E cea mai surprinzătoare, sclipitoare, splendidă carte cu putință. Lolita ar fi de acord.
(pentru revista Scriptor, iulie-august 2025, la invitația Cristinei Hermeziu; număr disponibil aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu