Răsfățați și respectați. Așa se simt scriitorii la cel mai important festival de literatură și traducere din România. Sper că și cititorii. Pentru mine, așa a fost. M-am simțit răsfățată și respectată, nu mi-a lipsit nimic, am fost copleșită. Cel mai intens, dens, rotund și fără de fisură festival la care-am participat vreodată. Știu, avem tendința să exagerăm aici. Îmi aleg atentă cuvintele. Eu așa ceva nu am mai trăit.
„Ce înseamnă FILIT pentru dumneavoastră?” Întrebarea vine rapid, cu microfonul în față trebuie să răspunzi. Și te auzi zicând adevărul: „Pentru mine, FILIT înseamnă ieșirea din singurătate”.
Și tot adevărul, în unica discuție telefonică cu mama mea de departe, care adesea mă ceartă pentru izolarea mea: „Mama, ăștia sunt prietenii mei.”
Șase evenimente înșirate unul după altul, întâlniri cu elevi de școală, de liceu, cu studenți, cu adulți. Însumând multe ore - ore de săpat permanent în tine și-n mintea ta, după răspunsuri. Uneori, abia dacă apuci să treci prin cameră, să te speli pe mâini, să te resetezi mental, să treci mai departe. Nimic, absolut nimic n-a încăput pe lângă aceste evenimente. Nici o altă întâlnire, nici o plimbare.
Doar un răgaz de vreo cincisprezece minute pe un trotuar, în fața blocului celui care pentru mult timp a fost cel mai bun prieten al meu și singurul om căruia îi păsa de scrisul meu atunci când nimeni nu dădea două parale pe mine. I-am vorbit, am și plâns pe furiș, am și primit, ca picate din ceruri, chiar în clipele acelea, mesaje. Pentru mine, orice venire la Iași nu poate fi decât o uriașă bucurie dublată de o căptușală egală de tristețe și jale care poartă numele lui Emil Brumaru. Mulțumesc celor de la Alecart, care i-au adus încântătoare omagii la ambele noastre întâlniri! M-au lăsat cu sufletul nod și ochii în lacrimi.
Autografe - pe cărți citite deja, multe dintre ele, dar și noi. Pe un evantai de cărți. Nu pot estima cu precizie câte au fost, dar cu siguranță am dat peste o mie de autografe. Bănuiesc că or fi fost vreo o mie cinci sute. Știu, fiindcă știu câte sute de tineri au fost la întâlnirile din licee, de la Alecart junior și de la Negruzzi și de la Alecartul cel mare, majoritatea nu doar cu o carte la ei, plus în cort, plus pe stradă... Nicăieri, în nici un alt oraș din România, nu mă oprește nimeni pe stradă că vrea o poză, că vrea patru cărți semnate, strâns ținute în brațe, în turn. Te face asta să te simți mai mare, simți cum ți se umflă penișoarele-n spate? Nici gând! Te face să te simți și mai mic. Doar un om. Care s-a trezit într-o asemenea ipostază.
Cu răbdare, am semnat și-am semnat, deși au fost momente, mai ales la Alecart junior, când mi-am zis: „Măiculiță, eu de-aici nu mai ies vie!” Nu se mai vedea malul!... Iar la Alecartul mare, alături de Tracy Chevalier (pe care n-am îndrăznit să o abordez înainte, urma să avem „our moment”, și l-am avut), am semnat cot la cot, înconjurate de elevi, și-am terminat exact deodată! Semn că literatura română contează la Iași cel puțin tot atât cât traducerile.
Am de adus multe mulțumiri! Organizatorilor, care m-au invitat. Lui Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Lucian Teodorovici, Iulian Pruteanu, Ameliei Gheorghiță, întregii echipe (ne)obosite! și cu zâmbetul pe buze, profesorilor Emil și Nicoleta Munteanu, unici în țară, profesorilor de la Negruzzi, cititorilor răbdători, stând la cozi uriașe pentru o clipă alături de un autor îndrăgit.
Editurii Polirom, adică oamenilor de acolo - cărțile au fost peste tot, iar pe oamenii cu care lucrez de la distanță, și care fac parte din viața mea de zi cu zi, îi văd atât de rar. Vă mulțumesc din suflet!
Mulțumesc, FILIT Iași! Ne faci să simțim că literatura încă contează, e la fel de vie ca noi, cei care încă mai scriem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu