Vin spre casă cine știe de unde, în brațe am un fel de copil mic – are haine de copil, dar comportamentul motanului, vrea să se suie mai sus și mai sus pe mâinile mele, pe umărul meu, și mă tem să nu-l scap. Urc pe drumul de la gară, pe străduța dintre blocuri sunt grupuri mari de copii care se joacă cu mingea, bochează și trotuarul, și strada; sunt două, trei grupuri distribuite în fâșii, ba chiar și niște garduri metalice între ele, nu e un loc liber, nu știu cum voi trece, cu copil-pisica mea în brațe, mi-a fost mereu frică de copiii care se joacă cu mingea pe stradă. Printr-o minune, pândind o clipă când unii dintre ei scapă mingea și trebuie să fugă după ea, mă strecor, ajung în colțul străzii, de unde se zărește blocul. Văd ferestrele noastre, surpriza e că sunt luminate; pe măsură ce mă apropii – și ele coboară, apartamentul nostru de la etajul întâi ajunge tot mai aproape de nivelul parterului – deslușesc scaunele așezate pe masa din sufragerie. Sunt patru scaune, cu picioarele în sus, toate puse pe masă, și toate luminile aprinse. E ca și cum cineva face curat. Sunt uimită. Atunci apare mama, grasă dar sănătoasă, cu părul cărunt, dar nu încă alb de tot, cu fața surâzătoare încadrată de bucle, sănătoase și ele, cu ochelarii strălucitori, cu obrajii rotunzi înălțați de un surâs atât de cunoscut, pierdut de mulți ani. Îmi zâmbește acum de dincolo de fereastră, e față în față cu mine, mai e doar un geam între noi, și acela crăpat; sunt sigură că are și o cârpă în mână și că până acum două clipe cânta. Lumina, mama atât de sănătoasă încât face curățenie generală – bucuria e atât de violentă, încât mă sufocă și mă trezește, așa cum te trezește doar spaima din coșmar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu