2025 - Cărțile - O retrospectivă personală

2025 a fost un an plin, croit cu atenție - încă de la finalul anului trecut mi-am propus cu claritate ce am de făcut și am urmat firul, cu grijă pentru făcut unele cărți, cu mai mare deschidere spre invitațiile la evenimente din alte orașe care aveau legătură cu cărțile și cu cititorii. Am avut și noroc, am și cântat destul de mult timp închisă în camera mea pentru el.

· Cărți noi. În prima parte a anului au apărut două cărți noi: Roșu, roșu, catifea, o ediție revăzută, în colecția Fiction.Ltd și, ca o surpriză și pentru mine, Quilt în colecția Top10+, ambele la Polirom. 

Au apărut tiraje noi din mare parte din cărțile mele de la Polirom: Toți copiii librăresei (încă un tiraj în Top 10+), Pescărușul de la geam (tiraj nou, cu ușoare îmbunătățiri grafice), O vară cu Isidor (cinci tiraje noi anul ăsta; cartea a ajuns astfel la a 25-a retipărire!) și Iarna lui Isidor (două tiraje noi; a zecea retipărire). 

De unsprezece ori, văd acum, am adus acasă pachete cu cărți proaspăt tipărite de la redacția Polirom!... Mulțumesc din nou, și aici, acestei echipe extraordinare, dar și cititorilor la care nu visam acum ceva ani. Scriu în continuare doar din nevoia mea pur personală, în primă instanță doar asta există, sunt profund nefericită când dintr-un motiv sau altul mi se ia posibilitatea de a mă exprima așa, în unicul fel care mi se potrivește și de care am devenit dependentă, scrisul e cântecul meu firesc, iar existența cititorilor la capătul drumului cărții mi se pare un dar neprețuit.

· Traduceri. A apărut o traducere nouă, Bach pentru copii de Helen Garner, la Trei/Anansi. O carte tradusă anul trecut, o mare scriitoare din Australia; senzația că la noi n-a fost citită (sau înțeleasă) mai deloc.

S-au reeditat două cărți pentru copii foarte îndrăgite, traduse cu ani în urmă, din 7 în 7 la Arthur și Un băiat numit Crăciun la Nemira.

Anul acesta n-am tradus deloc, dar îl închei chiar așa, traducând (niște cărticele pentru copii).

· Evenimente. Pitești - Olimpiada Națională de Română are loc la liceul absolvit de mine, sunt invitată să vorbesc despre Frumusețea literaturii într-o sală imensă, cu peste trei sute de ascultători. Iași - FILIT, șapte evenimente (cu Roșu, roșu, catifea și cărțile cu Isidor; o întâlnesc pe Tracy Chevalier, avem o întâlnire Alecart împreună, fiecare cu cartea ei, apoi se lansează la București Sticlăreasa, roman tradus și apărut anul trecut). Botoșani - noul festival Apolodor, prima ediție, excelentă, pe modelul FILIT. București - Clubul de carte al Emiliei Chebac, pe Lipscani, cu Toți copiii librăresei și cel al Marilenei Iovu, cu Sticlăreasa. Adaug aici o participare la un atelier de scriere creativă, Creative Morning Sundays al Revistei de Povestiri, deși nu mă simt deloc în largul meu în această postură, de „mentor” (motiv pentru care am și lipsit de acolo în ultimii ani). 

· Scrisul. Aici o să fiu secretoasă. Am reluat în încă două rânduri, cu migală, romanul. E iarăși gata. Și iarăși îl pun deoparte. Am scris, din primăvară, la un șnur de povești care a fost brutal întrerupt odată cu mica vacanță la Veneția (cele mai fericite zile din an, dar mi-au rupt fluxul și m-au aruncat într-un hău; abia de-am putut reintra cât de cât în ritm spre capătul anului, după toată vânzoleala festivalurilor și a altor ieșiri necesare). 

· Proiecte noi. În vară am conceput o cărticică, ceva ce exista de fapt în mintea mea de mulți ani, am alcătuit-o, am propus-o, s-a aprobat cu bucurie, acum e în curs de pregătire și cu puțin noroc o să apară în 2026 (nu e scrisul meu, e doar alcătuită și îngrijită de mine). E cel mai drag proiect al acestui an, e aproape un simbol al felului în care mi-am propus să fie anul ăsta - să fac cărți, să mă uit înapoi, să mă uit înainte, să aleg, să le gândesc, să le propun, să se facă. Să apară ca de nicăieri, dintr-o mânecă!... E lucrușorul mic și important la care țin enorm și abia aștept să-l văd realizat. 

Tot aici, marile surprize de toamnă și de capăt de an venite dinspre radio. Înregistrarea integrală, în lectura mea, a romanului Toți copiii librăresei, la Radio România Cultural. Vreo douăzeci de ore de citit la microfon, o experiență extraordinară, care m-a solicitat și m-a scos din depresia de vară. Romanul intră în fonoteca radioului național, alături de mari cărți din literatura română. Deosebit de onorată și fericită de această poveste.

Și un amplu interviu, de o oră, realizat de Adela Greceanu, care se va difuza în grila specială de iarnă, în emisiunea „Ascultă vocile de azi” pe 6 ianuarie, de la ora 17. O emisiune-portret, despre toate câte au fost și-o să mai fie.

· Refuzuri. Ar trebui să fiu discretă și aici, însă simt nevoia să spun că au fost multe; fără să spui nu -  cu toată jena și cu toată convingerea - nu se poate. Am refuzat să țin un curs de scriere creativă, ceva cu multe inițiale, un iz corporatist îngrozitor și foarte bine plătit. N-aveam cum să cred în așa ceva. Am refuzat alte două ture de ateliere de scriere creativă. Am refuzat prezența la un mic festival de departe și la un târg de carte tot de prea departe, ambele bune. Am renunțat să fiu prezentă în antologii (temele îmi blocau scrisul, de fapt). Nu poți să fii peste tot, nici nu trebuie.

Și, cel mai important, am refuzat ca trei romane de-ale mele, cele mai citite, să devină audiobook-uri. Nu îmi doresc sub nici o formă să le văd „citite” așa, adică ascultate. Toți copiii librăresei și cele două cărți cu Isidor trebuie să rămână doar așa, sub formă de carte, să fie citite cu ochii în pagini și cu cartea în mână (mai ales că sunt citite mult de elevi, deci la vârsta la care se dă bătălia să devină sau să rămână cititori). E un principiu important, m-am simțit ușurată când, după trei zile de gândire, am zis nu. Nici n-am stat să aud care ar fi onorariul. E foarte puțin vorba despre mine aici. Răspunsul e nu. 

O să mai adaug ceva la refuzuri. Nu am folosit și nu folosesc și nu voi folosi niciodată „inteligența” artificială. O resping cu toate puterile și mă îngrozesc și mă întristează oameni care par inteligenți și care o folosesc, așa, ca în joacă. Oribil. Sigur, lumea va merge mai departe și cu, și fără noi. Eu aleg să nu fiu părtașă și țin să o spun răspicat. Și eu sunt o parte din lume, în fond. De-ar fi să rămân ultimul om (om!) de pe planetă care nu folosește aceste unelte... Mă bucură enorm când întâlnesc oameni cu aceeași părere. Și-am întâlnit destui, mai ales la festivalurile literare din toamnă.

La fel, refuz în continuare multe alte unelte moderne, deja banale în viața multor oameni. Da, eu rămân fără whatsapp și alte prostii agresive de felul acesta, nici nu vorbesc la telefon cu vocile puse pe difuzoare (urăsc chestia asta), nici nu folosesc camere video în convorbiri etc. Când o să se scufunde corabia, eu o să cânt cu privirea la cer, spre apus, și o să fac ceva cu mânuțele mele: un semn stângaci de adio.

Așa a fost 2025 al meu. Plin de privit și înapoi, și înainte, cu multă atenție la făcut/gândit cărți. Cu patru zile de vacanță vara, la Veneția, și patru iarna, la Sinaia. Cu două perechi noi de ochelari. Cu multă izolare și senzația că am mai pierdut din puținii prieteni avuți. Și cu multă speranță plantată cu grijă, prin semințe mici, mici, într-o epocă a lipsei de speranță.