Umblu pe o punte îngustă, cu speranța să mai ajung într-o poieniță - mă simt tot mai străină de lumea în care trăim, dacă nu-mi găsesc nicicum locul este fiindcă aproape că nu-mi pot imagina ce mai înseamnă să-ți găsești locul aici.
Vremea confesiunilor. Sunt două lucruri pe care-am tot vrut să le spun, legat de două dintre cărțile mele, însă n-am prins ocazia. De fapt, cred că le-am mai mărturisit la lansări sau prin interviuri, poate la radio, poate chiar prin preajma lansărilor, dar e bine să le las și aici, scrise.
E soarta tuturor autorilor și a tuturor cărților să aibă parte, în cronici sau prin discuții ale cititorilor, de conexiuni și legături complet inventate cu alte cărți, cu alți autori - de cele mai multe ori, când se rostește un nume de „rubedenie”, se țintește pe lângă. Fiecare cititor, se știe, își citește cartea sa. Își sprijină noua lectură pe vechile sale cunoștințe, cum e și firesc - și astfel se naște noua carte, personalizată/contaminată. Se întâmplă adesea, când autorul e-n viață, să tresară la unele dintre cele mai false legături: cartea sa pusă în legătură cu o altă carte, pe care de fapt nici n-a citit-o. Dar la care se raportează doar acel cititor. Sau critic. Sau, sau. E și cazul meu. Azi simt nevoia să vorbesc despre asta.
· Nu am citit cărțile cu Apolodor ale lui Gellu Naum. N-au făcut parte din copilăria mea, populată cu alte și alte povești. N-am știut de ele până când am devenit adult. Iar atunci, n-a mai fost cazul. Nu s-a mai ivit ocazia. Probabil doar din cauza rimei facile Isidor/Apolodor, ivită în mintea altora, nu și a mea, când și când numele pinguinului a răsărit pe buzele micilor (mai rar al marilor) cititori când vorbeau despre cărțile cu Isidor. Desigur, nu e nici o legătură (și asemănare nici atât) între cele două. Sau între cele patru, luați-o cum vreți. O vară cu Isidor a venit din dorința (și ambiția) de a scrie ceva nou și original, cu ton grav/jucăuș, ceva cum nu s-a mai scris. O carte despre acele lucruri care durează, care nu se veștejesc de la o generație la alta, o poveste care nu ține cont de cât de diferit ar fi cititorul de azi de cel de ieri. Dacă există influențe, căci sigur că totul se bazează pe tot, acelea trebuie să fie îngropate adânc în lecturile mele, în poveștile mele din copilărie mixate cu cele de acum, în traducerile făcute și mai ales în muzica poeziei cu rimă din limba engleză - asta citeam atunci; pe cântecul unor poezii în engleză s-a născut visul inițial al condorului meu, Isidor. Iar dorul din cărțile cu Isidor este, la bază, un dor de părinți și spune o poveste despre neșansa de a fi o viață întreagă departe de ei, singur, singur, singur.
· Nu am citit Orbirea lui Canetti. Nu, nu există nici o aluzie în Simfonia animalieră la această carte pe care nu am citit-o. De fapt, n-am citit nimic de Canetti. Auto-da-Fe nu este câtuși de puțin o trimitere la Orbirea, ci este, în Simfonia animalieră, piesa pe care personajul principal se duce s-o vadă pusă în scenă la teatru împreună cu cârtița Dede (Dedesubtilă). Este vorba despre piesa într-un act Auto-da-Fe de Tennessee Williams. Timpul confesiunilor? Iată, merg mai departe. Cele trei spectacole la care merg animăluțele din Simfonia animalieră sunt: Călătoriile lui Gulliver - regia Silviu Purcărete, Ultima zi a tinereții - regia Yuri Kordonsky și Auto-da-Fe - regia Theodor Cristian Popescu. Sau, mai bine zis, aceste spectacole, văzute la teatrul din Sibiu în anii când locuiam acolo, au fost sursă de inspirație. Absolut nici o legătură cu Canetti și cartea sa, Orbirea (Auto-da-Fe). Și, desigur, motor al întregii cărticele (care nu e pentru copii) a fost poezia lui Czeslaw Milosz păstrată ca moto, cu animalele duse la teatru, alăturându-i-se mai apoi muzica lui Takashi Yoshimatsu, care m-a atins extrem de personal și-a rămas până astăzi cu mine.
Totul, în culisele scrisului, este foarte, foarte personal și tare departe de mainstream.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu