Dimineața devreme. A apărut soarele după cine mai știe câte zile de nori și de ploi - un șnur lung ce părea fără capăt. Mă trezesc devreme, cu gândul să scriu câteva rânduri despre noua mea carte. Noua mea carte veche.
A apărut „Ultima vară în Palatul de iarnă” (Polirom, Fiction.Ltd), o carte care mi-a însoțit viața în ultimii nouă ani. Povestea scrierii ei este una cu totul specială pentru mine, ceva ce nu cred că se va mai putea repeta, așa că simt nevoia să las și aici o mărturisire, un pic mai mult decât am spus sau scris deja în altă parte.
Cartea asta, pe care am început să o scriu în 2017, în rezidență FILIT la Iași (singura rezidență la care am aplicat vreodată în țară, și unde-am avut și norocul să câștig; ar mai fi rezidența pentru cărți pentru copii, dar aceea a fost altceva și rămâne o excepție și ea), deci cartea asta a fost dusă la capăt de-a lungul anilor imediat următori, pentru ca în 2019 să fie gata primul draft. Avea să se dovedească însă dintr-o specie aparte, a cărților care nu vor să plece din casă, a cărților care sunt gata, dar nu sunt gata niciodată. Le poți îngriji și crește la nesfârșit. Am ținut-o la mine și am continuat să lucrez intens la ea an de an, indiferent ce altceva mai făceam.
„Ultima vară...” a fost ca o cupolă grea, desfășurată peste tot ce-a însemnat viața - și scrisul meu - în acești nouă ani lungi. Ea cuprinde totul sub ea, ea a fost o prezență permanentă, a fost salvare și sprijin, grijă și îngrijorare, blestem și piatră de moară. Dar mai ales a fost un acasă. Locul la care mă întorceam permanent. Fiindcă altfel nu se putea. Locul la care șlefuiam și adăugam și detaliam iar și iar, împinsă de o nevoie profundă. A fost dincolo de puterile mele să îi dau drumul în lume. Sau, mai degrabă, nici nu am vrut să îi dau drumul în lume.
Au știut foarte puțini oameni, apropiații de numărat pe degetele de la o mână, de cartea asta a mea care mă însoțește permanent, care e gata, dar pe care nu vreau să o declar încă gata. Pe care trebuie să o scriu, însă nu știu dacă o s-o și public.
Sub cupola ei amplă, în toată această perioadă, și-au făcut loc rând pe rând alte cărți. Scrisul nu trebuie să stea în loc, scrisul se transformă scriind, așa cum oamenii se transformă trăind. Au apărut acolo, din momentul în care primul draft a fost gata, deci din 2019, un alt roman, scris mult mai ușor („Toți copiii librăresei”), un roman simplu pentru copii („Iarna lui Isidor”), o biografie romanțată („Luchian”), un jurnal („Pescărușul de la geam”) și un volum consistent de povestiri („Quilt”) - acesta din urmă fiind probabil cel mai înrudit cu romanul care apare acum.
Cărțile sunt atât de diferite între ele, fiecare cu ritmul și cu hachițele ei - dar nimic, nimic nu a semănat cu această „Ultimă vară...”, care m-a însoțit atâta vreme, care a continuat să crească, și nu neapărat să crească, dar să se dezvolte intern, stratificat, ca o ființă. A fost ceva fără precedent pentru mine și simt că va rămâne irepetabil.
În vara asta, după a cine mai știe câta reluare și după scrierea unui epilog, am simțit subit o urgență și am decis să o public. Urgența, știu sigur, vine dinspre vremurile tulburi pe care le trăim. Altfel, aș fi putut trăi cu cartea asta mereu în mișcare în brațe până la sfârșitul zilelor mele.
Mă aștept însă ca, pe lângă amărăciunea pe care o simt azi, fiindcă am rămas fără această casă devenită catedrală a mea, să existe și ușurare. Eliberare. Speranța că în spațiul rămas liber voi putea face altceva. Un teanc de povestiri noi, adunate în ultimii ani, mă așteaptă deja să le pun în ordine, să mai adaug cât poftesc. Și idei, idei sunt destule. Dar nimic n-o să semene cu acest „Iepure” tandru al meu.
„Ultima vară în Palatul de iarnă”, Polirom, 2026, colecția Fiction.Ltd
(400 pagini, 650 mii semne)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu