Sibiu - o revedere după 5 ani

 Aș scrie ceva despre Sibiu, cum am venit acasă frântă, dar fericită, gata să mă iau la trântă cu treaba care mă așteaptă de joi.

Eu călătoresc rar în ultima vreme, mă desprind greu de casă deși nevoia să plec este mare. Prima oară când am simțit nevoia să renunț la o plecare la mare ca să rămân și să lucrez ceva al meu a fost prin 2009, traduceam al doilea Nabokov, „Disperare”; am rămas acasă singură și-mi amintesc că rezolvam jocurile de cuvinte (acelea „intraductibile”) jucându-mă cu literele decupate pe pat, ca la Scrabble (la care, mă iertați, sunt campioană absolută). O plăcere fantastică. Emil îmi spunea atunci că așa e și el („pe mine vacanțele mai rău mă încurcă, mă scot din ale mele”). Chiar așa! De-atunci, îmi drămuiesc bine plecările. Sigur, rămâne permanentă dorința de ducă, dar nu de hoinărit aiurea, ci de plecat undeva unde să stau, să pot să respir, să mă aud, să mă încarc și să mă gândesc, până la urmă, dacă se poate, la o nouă poveste.

Drumul la Sibiu mi-a picat minunat. În loc să facem un turneu, am ales un singur loc pentru lansarea Quilt-ului - acesta. Fosta mea casă. Orașul unde am început să scriu, acum mai bine de douăzeci de ani, și pe care l-am părăsit cu multă părere de rău - ca să nu zic cu jale. (Aici o să fac o paranteză necesară și-o să strig: iubesc Bucureștiul!)

Din cele două zile petrecute acolo, una a fost a cărții și-a întâlnirilor, a doua a fost doar a mea, un dar pe care mi l-am făcut singură. Prima mi-a adus un uragan de emoții (tren-lansare-plimbări-ieșiri la cafea-îmbrățișări-fotografii) și s-a petrecut prin centru. A doua a fost a traseelor mele și doar ale mele, și despre asta aș scrie, nu pentru că ar trebui cuiva, ci pentru că-mi trebuie mie.

Am făcut și refăcut drumurile spre și dinspre casă, m-am oprit în fața unor curți părăsite, năpădite de buruieni și crini, unde cândva mângâiam câini ciocolatii care veneau să ne lingă și alergau pe lângă gard, să ne mai prindă o dată, și sub poartă, și sub liliacul din spate... M-am dus la marginea verde, de unde se văd munții, unde-s șiruri de copaci (unul, ciung, mă ademenea periculos, ca un braț, când eram depresivă) și de unde se vedeau pajiști (acum, vai, numai blocuri, dragă tinerețe-fără-bătrânețe). M-am dus în vechiul, micul meu cartier, unde turnurile păreau intrate la apă, atât de mici, dar curate, cuminți. M-am dus să-mi văd casa, și am găsit un loc aseptic, trist-îngrijit, dispăruseră toate tufele, toți copăceii, un singur pom rămăsese în picioare: bradul meu, unde-am văzut generații de guguștiuci ieșind din ou și învățând să zboare. Crescuse, ultimele lui ramuri erau acum la un etaj superior, la mine rămăsese doar trunchiul. M-am dus să văd Poșta - era duminică, totul închis. Și aici plânsul s-a rupt, cum se întâmplă, în cele mai neașteptate momente, căci am urcat scările și m-am uitat pe geamlâc, să văd dacă mai există ghișeul - și el exista, și a fost o întâlnire așa de puternică, de parcă ghișeul ăla era o ființă. De aici plecau toate scrisorile și pachetele mele.

Și-am fost în Sub Arini, l-am străbătut în toate direcțiile, în lung și în lat, și dimineața, și seara, fermecată de verdele crud de după zile de ploaie, de ciupercile ronțăite de veverițe, de rațele de pe Trinkbach și, da, mai ales de Trinkbach, cel mai iubit pârâu din lume, cu ape verzi, cu lumini și cu umbre. Mi-am căutat buturugile și copacul în V (nu mai este). De ce sunt atât de legată de locul ăsta? De ce l-am părăsit, știind precis că nu voi găsi nimic care să-i semene?

Așa a fost la Sibiu, pentru mine. Timp dilatat și călătorie în timp. Am venit frântă, dar fericită, gata să mă iau la trântă cu treaba. Fiindcă joi am încheiat de revăzut redactarea unei traduceri, iar azi trebuie să mă apuc de o alta. Dacă o să pot să mă adun.

Quilt - lansare la Sibiu

 Revin la Sibiu după cinci ani, cu prima lansare în țară a lui Quilt, alături de Radu Vancu.

***

(Foto: Librăria Humanitas „Constantin Noica” Sibiu)

Cu „Quilt” în lume - interviuri, articole

Voi aduna aici, în aceeași postare, interviurile și articolele relevante pentru „Quilt”.

♦ Prima ieșire în lume cu „Quilt” a fost la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural. Emisiunea s-a difuzat în direct vineri, 12 mai, înregistrarea poate fi ascultată aici.

„Veronica D. Niculescu a publicat recent volumul de povestiri „Quilt”, la Editura Polirom. După cum sugerează titlul, cartea e o pătură narativă alcătuită din diverse petice, de culori și texturi diferite, cusute bine laolaltă, cu un fir în care se împletesc stilul inconfundabil al autoarei și temele ei. Regăsim aici pasiunea pentru detalii, pentru descrierile minuțioase ale unei păsări, ale unui animal, ale unei plante, împletirea vocilor, a discursurilor incompatibile, finețea cu care se spune fără să se spună lucruri teribile. E multă amărăciune în aceste povești, multă singurătate și tristețe, dar e și multă lumină și frumusețe. „Quilt” este şi o pledoarie pentru frumuseţea care poate salva lumea, frumuseţea aceea simplă, la îndemîna tuturor, frumuseţea florilor, a copacilor, a cerului, a luminii la apus, a păsărilor, a animalelor, a naturii care e vie chiar și-ntr-un oraș ca Bucureștiul. Am vorbit cu Veronica D. Niculescu despre noua ei carte.” - Adela Greceanu

♦ Am răspuns pentru revista Familia la cele trei întrebări din rubrica lor, „Cum?”. Răspunsurile, aici.

La un moment dat, când mi-am dat seama că urmau să se împlinească zece ani de la ultimul volum de povestiri pe care l-am publicat și când îmi trăsesem sufletul suficient după ultimul roman (Toți copiii librăresei, scris în 2019; nu pun la socoteală tot ce a apărut între acest roman și Quilt, „jucăriile” mele, cum îmi place să numesc giumbușlucurile pe care le strecor mereu între o carte și alta, indiferent că e vorba de un roman pentru copii sau un jurnal despre natură, excepții, popasuri necesare între o carte și alta), mi-am zis că poate-a venit vremea să scot un nou volum de povestiri.

♦ Quilt se lansează la Bookfest sâmbătă, 27 mai. Îi voi avea alături pe Adela Greceanu și Radu Vancu - pentru mine, această întâlnire în sine este un eveniment. Îmi sunt cei mai dragi și vechi prieteni, refacem un triunghi de la Sibiu. Cărțile ne-au adus aproape atunci și asta fac și acum.

♦ Quilt - locul 5 în topul general al Editurii Polirom la Bookfest.

Bookfest 2023: Topul celor mai mai vândute cărți POLIROM

1. Cărțile lui Iacob, Olga Tokarczuk

2. Dimineață pierdută. Ediție aniversară. Gabriela Adameșteanu

3. Kiwi 2023. Antologia de proză scurtă Marius Chivu (editor)

4. Nepoata, Bernhard Schlink

5. Quilt, Veronica Niculescu

6. Cea mai frumoasă femeie din oraș, Charles Bukowski

7. Visul Canadian, Bogdan Perțache

8. Elita culturala si discursul antisemit, Al. Florian , Ana Bărbulescu

9. Klara și Soarele, Kazuo Ishiguro

10. Ulise, James Joyce

11. Făclia de smalt. Recomandări iubitoare - Teodor Baconschi

12. Mă găsești când vrei, Lavinia Braniște

13. Metamorfoza și alte povestiri, Franz Kafka

14. Repetiţie pentru o lume mai bună, Mihai Radu

15. Dumnezeul logicii, Odifreddi Piergiorgio

16. In fața lumii lipsite de iubire, Susan Abulhawa

17. Inamicul, Erich Maria Remarque

18. Evadatul de la Auschwitz. Jonathan Freedland

19. Poarta-ti plugul peste oasele morților, Olga Tokarczuk

20. Rechini in vremea salvatorilor, Kawai Strong Washburn

21. Zorii tuturor lucrurilor. O noua istorie, D. Graeber , D. Wengrow

22. !Q84 Haruki Murakami

23. Frații noștri neașteptați, Amin Maalouf

24. Când privești înapoi, Juan Gabriel Vásquez

25. Specii, Cristian Fulaș

♦ Interviu în Formula AS, realizat de Dia Radu - Călătorie într-o fotografie.

– Scrii greu sau ușor? Există o plă­cere a scrisului?
– În anumite momente, da. O simți mai ales atunci când reușești să spui ceva adevărat, ceva ce avea mare nevoie să fie spus, ceva spon­tan, care nu ține cont nea­părat de planuri sau structuri, ceva care vine, pur și simplu, din tine și peste tine, se ivește în pagină. Pentru că, atunci când scrii, nu lucrează doar min­tea conștientă, ci și mintea in­conștientă, pe care o tot scotocești. De acolo și vin aceste bucăți atât de ade­vărate. Le scrii și apoi, când des­chizi ușa camerei, ieși de acolo cu picioarele tremurând. Și cul­mea e că și cititorii simt și extrag exact aceste zone când vor să dea un citat, să zi­cem. Astea sunt mo­men­tele pentru care scrii de fapt. Plă­cerea scrisului asta e, ține de partea sa nebunească și nepămân­teană. Și de aia și doare atât de tare de fiecare dată când predai o carte. Rămâi gol, încercănat, fără ființa asta vie care ți-a ținut com­panie.

Quilt

De ieri, Quilt a intrat în librării. A optsprezecea mea carte s-a născut de ziua mea. 

Mulțumesc din suflet celor care au contribuit la bucuria asta, echipei grozave de la Polirom care a însoțit cu atâta grijă cartea din faza de manuscris până la apariție (e a zecea carte pe care o public la Polirom).

„Quilt” - după 10 ani, povestiri

A plecat azi la tipar, unde o să prindă viață pe hârtie în două-trei săptămâni, Quilt, un volum care apare în colecția Fiction Ltd a Editurii Polirom. 

După mai bine de zece ani în care n-am publicat proză scurtă, am scris și-am adunat aici povestiri care au ceva în comun, așa cum am făcut în toate volumele mele precedente. Sunt douăzeci și cinci de povestiri din pandemie, de dinainte de ea și de după. Însumează două sute optzeci de pagini. (Cea mai lungă poveste are douăzeci și patru de pagini; cea mai scurtă, cinci rânduri.) 

Mulțumiri celor care au muncit câteva săptămâni la pregătirea cărții pentru tipar, redactorului-șef Adrian Botez, căruia îi mulțumesc pentru încredere și susținere, lui Radu Răileanu (copertă), Giuliano Sfichi (redactare) și Silviu Romaniuc (corectură). Și celor care mi-au dat acordul pentru a folosi generoasele lor cuvinte pe coperta finală, Mihaela Ursa și Marius Miheț. 

Cu aceste povestiri, în care personaje sunt oameni și animale, cupluri deznădăjduite în vremuri teribile, prieteni care se văd rar și vorbesc limbi diferite, copii și părinți, teckeli blânzi și cămile pierdute de la circ, dar și dragostea și disperarea, dulceața și amărăciunea insuportabilei ușurătăți a zilelor noastre, se naște o carte care vorbește despre neajunsul de-a trebui să trăiești atunci când simți că nu se mai poate trăi. Și, deloc paradoxal, despre frumusețea explozivă, copleșitoare a lumii, atunci când e ea mai chinuită și suferința ei e mai mare.

 „De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată.”

Mihaela Ursa, PressOne

 „Încă mai există prozatori care scriu ca și cum ar trăi într-un poem. Cu imaginarul ei sinestezic, conectat la detalii volatile, Veronica D. Niculescu se găsește printre ei.”

Marius Miheț, România literară

În pregătire - În timp ce în jur vâjâie lumea

Sunt zece ani de când nu am mai publicat povestiri. Am tot adunat, am selectat, am adăugat apoi șnururi compacte scrise în pandemie și imediat după, și iată cartea nouă. O pregătim de ieșirea în lume. Dacă o mai țineam mult, începea să arate a antologie. Am ezitat să o public. O oboseală așternută peste toate, împletită cu amărăciunea ultimilor ani. Tulburarea adusă de fiecare apariție, cu toată expunerea necesară. Zidul la care te poți pomeni pus dintr-o dată, aproape fără vină - doar aceea că ești, și că ești așa cum ești: scrii. Dar asta-i tot ce am - scrisul. Singurul prieten? Nu chiar. Singura armă? Nu armă. Singura alinare? Nici asta. Singura prezență, într-o perioadă de singurătate mai apăsată ca oricând. M-am simțit singură în unele dintre cele mai grave momente din ultimii ani, când aș fi dat orice să existe cineva pe care să mă pot sprijini. Cineva care cu adevărat să mă întrebe și să mă audă. Cineva sau ceva - cere fraza această adăugire; în „ceva” este cheia, răspunsul. Ceva-ul nu poate fi decât scrisul. E mărturisirea și forma dată ei - muncită, ordonată, cu imaginar la pachet. Mi-e bine când scriu, chiar și atunci când mi-e rău, când ies din pagini cu pieptul uscat și cu picioarele tremurând. Uneori, îngrozită. Suntem singuri. Pe scrisul meu m-am sprijinit când mi se părea imposibil de trăit mai departe. Pe această prezență. Ca de obicei, nu știu cui i-ar fi de trebuință producțiile mele. Dar a venit ziua în care am nevoie să dau drumul în lume din nou unei cărți, ca să pot să merg cumva mai departe. Fie și măcar stând pe loc, în timp ce în jur vâjâie lumea.

My soft little cage

Ferește-te nu de singurătate, ci de oamenii care te fac să te simți singur, citeam ieri, hoinărind pe aici într-o pauză, unul dintre acele citate decupate absurd, dar care mi-a rămas agățat în ciorap. Vorbeam mult despre asta cu el, despre cât de singur te poți simți între oameni, la locul nepotrivit, despre nevoia să fugi cât mai repede înapoi, să te salvezi din inadecvare, să te întorci la loc sigur, departe de aceia care te fac să te simți singur - și diferit, și incapabil să țopăi ca ei. Cunosc senzația din copilărie.

E ca și cu blugii românești, de demult, croiți atât de prost, încât te făceau mereu să crezi că tu ești diform.

M-am dezobișnuit să vorbesc, descopăr că o discuție mă neliniștește și mă lasă lată, mai ales dacă se întâmplă să fiu agresată, scoasă din locșor, sunată pe nepusă masă, să zicem, nevoită să explic de ce nu pot să fac aia sau ailaltă. Dusă în posturi neplăcute. Nimic nu e mai obositor decât să fii nevoit să refuzi, să explici. Necunoscuților, mai ales, sau celor care au impresia că vă cunoașteți de undeva, de cândva. Cum să explici? I just want to dwell in my soft little cage, my dear.

Mută în cea mai mare parte a zilei, manevrând cuvinte scrise, pagini de cărți, poate scurte scrisori, mă pomenesc turuind doar când vreau să mă apăr, să acopăr o posibilă agresiune sau o căruță de nimicuri gata să se reverse spre mine - le miros de la o poștă, presar tot ce pot peste ele, bariere de ierburi, bucățele de hârtie, prognoze meteo, numai să nu le mai aud încă o dată.

E iarăși gol după o roată amplă și amețesc, nu mai știu de unde se începe, ce se începe.

Tandrețea oamenilor de care ți-e dor, a lumii și a luminii, a ființelor și a obiectelor, asta e singura șansă. Asta vindecă totul. Când nu vine spre tine, te apleci tu spre ea, ca om penibil de înalt lângă furnică, sau invers, înalți fața spre ea, ca om penibil de mic lângă un nor, și asculți, trebuie să fie pe undeva pe acolo. Departe de aceia, aproape de aici. Numai tandrețea, cea autentică, încărcată de un sens străveziu.

2022 - cu risipiri și pierderi

A fost un an cu risipiri și pierderi - e primul lucru care-mi vine în gând, când mă uit înapoi, la ceea ce deja devine trecut. Și totuși, în caietul meu unde, pe filele de la capăt, notez peste an cam tot ce se-ntâmplă legat de cărți, a fost un an plin. Ca întotdeauna, între ceea ce faci și ceea ce se vede e un decalaj mare. Aș zice că, pentru mine, a fost anul unei singure cărți - e cartea care e încă la mine și la care am lucrat, susținut, cam tot anul.

Altfel: a apărut o traducere, Siri Hustvedt, „Lumea în flăcări” (o alta e în curs de apariție, tot la Polirom). După un 2021 în care tradusesem prea mult, peste un milion de semne, anul ăsta n-am tradus nimic - până acum, când trec în anul nou lucrând la o carte splendidă. 

Au fost multe drumuri, o bursă și o rezidență de-o lună la Iași, o călătorie la târgul de carte de la Belgrad, cu traducerea „Spre văi de jad și sălbăție”; lansări ale jurnalului „Pescărușul de la geam” la Iași, Timișoara, București; o ieșire la un club de carte din București, La Taifas, cu „Toți copiii librăresei” (exact de ziua mea; asta n-ar fi trebuit să se știe, dar s-a aflat și s-a lăsat cu tort și flori); o nominalizare - „Pescărușul de la geam”, la Premiile Observator cultural, categoria Memorialistică. 

Povestiri în traducere mi-au apărut în reviste și antologii din Serbia, Ungaria, Slovacia. Și o povestire inedită într-un volum colectiv de la noi.

Retipăriri multe - patru tiraje noi pentru „O vară cu Isidor” și unul pentru „Iarna lui Isidor”.

O cărticică nouă, dintr-o poveste mai veche: „Grădina pământeană a Prințesei de Marți”, la Arthur.

N-am participat la nici un festival.

Și un lucru bun: am citit mult și așezat, cărți una și-una, o delectare constantă, cu măsuța plină de flori trasă prietenos lângă pat.

Altfel, covid, viroză, mult cimitir și acea liniște care se lasă după câțiva ani teribil de grei, cu amenințarea continuă a pierderii în aer. (Ziua în care am simțit că picioarele nu mă ascultă și nu vor să se ducă acolo unde trebuia să mă duc și, apoi, că nu mă pot ține.) 

Rămâne cartea la care am lucrat permanent, în anul ăsta fărâmițat de drumuri și sâcâială - treabă de care mă despart acum, la capăt de an, cu promisiunea că în 2023 voi face lucrurile din nou să se lege. 

Dragă Scott, Scumpă Zelda – cântec pe două voci, pentru însuflețirea statuilor

Am citit cu mare încântare antologia care reunește scrisorile de dragoste dintre F. Scott Fitzgerald și Zelda Fitzgerald, Dragă Scott, Scumpă Zelda, alcătuită de Jackson R. Bryer și Cathy W. Barks și publicată anul acesta la Editura Polirom, în traducerea excelentă a lui Radu Pavel Gheo. Cu tot mai mare încântare, de fapt, pe măsură ce înaintam în cele peste cinci sute de pagini ale poveștii, subliniind cu un ciot de creion verde bine ascuțit. Da, o poveste e cartea asta și nu voi spune că „se citește ca un roman” – ar fi nedrept, fiindcă e mult mai mult de atât, e povestea adevărată, amplă, tragică și plină de frumusețe a două vieți împletite, spusă chiar de cei doi protagoniști. „Două magnifice păsări cântătoare”, cum spune în Introducere Eleanor Lanahan, nepoata lor (fata lui Scottie, unica fiică a soților Fitzgerald). Alcătuirea cărții e impecabilă – texte însoțitoare prezintă la fiecare pas contextul în detaliu, umplând golurile atunci când e cazul, și totul e făcut atât de bine, încât lectura curge șnur și povestea întreagă se leagă, tabloul e complet.

Spre deosebire de Scrisori către Vera, volum de același gen, pe care întâmplător îl cunosc îndeaproape și la care n-am cum să nu mă gândesc, unde sunt reunite scrisorile lui Vladimir Nabokov către soție (căci ale Verei nu se mai păstrează), aici sunt incluse scrisorile ambilor soți, mare parte din ele inedite: sunt sute de scrisori și telegrame care n-au mai fost publicate niciodată înainte și care fac dreptate acestui cuplu intens mitologizat.

Zelda Fitzgerald e marea revelație, sunt părți ample din carte în care vocea ei este cea mai prezentă. Sunt o încântare scrisorile ei, cu pasaje de proză densă unde poposești uluit și care te fac să-ți dorești să citești mai mult din ce a scris ea. Să îi cauți textele, atâtea câte se mai pot găsi – din păcate, afli de prea multe ori din notele de subsol, despre diverse povestiri, eseuri sau despre picturi, că ele nu mai sunt de găsit. Întregul volum de corespondență trimite, de altfel, la cărți. La romane, la povestiri. Vrei să citești și să recitești, știind de astă dată fundalul. În toate cele patru părți ale cărții (perioada de curtare, anii împreună, căderile ei, ultimii ani), duetul țese la povești-pereche strâns împletite, care te cheamă la ele și te fac să devii tot mai atașat de cei doi, de dansul intens al vieților lor în care se distrug și autodistrug, luptând ba cu alcoolismul (el), ba cu boala psihică (ea), dar susținându-se permanent, dedicați unul altuia realmente până în ultima zi. Se scriu cărți-pereche, folosindu-se același material din biografiile celor doi (Blândețea nopții / Acordă-mi acest vals), motiv de conflict inițial, rezolvat cu inteligență și tact în cele din urmă, se caută permanent un sens, un rost în muncă: în scris, în pictură, în balet, și e permanent competiție, și permanent este dragoste. Se fac confesiuni despre scris (aflăm, de exemplu, că Blândețea nopții a avut parte de 17 rescrieri). Scott se străduiește să facă bani, pentru a-și întreține familia (soția în spital, fiica în școală), într-un maraton de griji și probleme. Va declara către capătul vieții: „Mi-am consumat sănătatea făcând bani, apoi banii ca să-mi refac sănătatea”. Se luptă să scrie și-n cele mai grele condiții, la final, distrus de boală, copleșit de compromisuri, punctând că acum problema esențială este „cum să rămâi în viață” (era chiar anul în care avea să moară) și totuși sperând într-un viitor care nu va mai exista, căci destinul i se va frânge brusc, la 44 de ani. Iar Zelda, oricât ar fi de grele perioadele traversate, oricât de oribilă închisoarea spitalului, îi repetă întruna „Ești cel mai bun” și „Eu n-o să fiu niciodată în stare să scriu așa”, acceptând compromisuri dureroase și ea. Când ea nu poate să scrie, el îi alcătuiește un volum de proză scurtă, cu toate textele ei adunate în timp și nepublicate, îi trimite structura atent gândită de el – iar acolo sunt și unele texte scrise de ea, dar care apăruseră în ziare semnate de amândoi, lucru pe care l-au practicat, de voie, de nevoie, ani la rând, când publicațiile voiau să stoarcă tot mai mult de pe urma celebrității lui; este ceva ce ne amintește de exemplele date de Siri Hustvedt în Lumea în flăcări: lucrări ale femeilor atribuite soților, taților sau maeștrilor lor. Chiar dacă volumul acesta de proză scurtă al Zeldei nu o să apară, proiectul o să ajute mult la sănătatea ei din acea perioadă.

Scott piere în anul în care, cu sănătatea distrusă, scria intens la un roman (Dragostea ultimului magnat), în vreme ce se temea ca nu cumva pentru noua generație să nu rămână doar un autor de povestiri de ziar, uitate fiind Blândețea nopții și Marele Gatsby. Zelda îi mai supraviețuiește numai opt ani și are parte de un sfârșit îngrozitor.

O carte-viață, cu un crescendo de detalii care te fac să te atașezi de „magnificele păsări cântătoare” care ard împreună și la distanță, unite de credința că viața e tragică. O carte amplă, care reînsuflețește și umanizează două statui, două ființe puternic mitologizate, restabilind adevăruri.

În final, pentru degustare, o mică mostră dintr-o scrisoare a Zeldei din 1931: „E așa de trist când îți văd hainele prăfuindu-se pe umerașe. D.O., dacă o să te întorci, o să fac iasomia să înflorească și toți copacii să se umple de flori și o să mâncăm norișori la desert, o să ne scăldăm în spuma ploii – și o să te las să te joci cu pistolul meu, o să poți câștiga toate partidele de golf, eu o să-ți fac un costum nou dintr-o tufă de hortensie albastră și pantofi din coji de nuci pecan și o să-ți cos o curea din frunze ca hărțile lumii, iar tu o să poți fi întotdeauna cel care e perfect.” 

 Dragă Scott, Scumpă Zelda, Scrisorile de dragoste dintre F. Scott Fitzgerald și Zelda Fitzgerald, Polirom, 2022, traducere de Radu Pavel Gheo

Prezențe, absențe. Enorm este să...

Am fost mereu norocoasă. Poate c-am și muncit pentru asta, nu-s sigură, nu cred, dar simt că am primit mereu mai mult decât m-am așteptat și decât am meritat. Sunt mereu uluită de cei care se așteaptă să primească mai mult și mai mult. Care vor să fie și acolo, și dincolo, peste tot dacă se poate - ei merită, lor le trebuie tot, au antenele permanent întinse, vor și aia, și ailaltă, celălalt de ce a primit?... Bătălia, de fapt, e să fii aici, la tine, înăuntru, ca să poți să mergi cumva înainte. Nu în afară (și astfel târât mereu înapoi sau, în cel mai bun caz, ținut pe loc). Vorbesc despre scris. Bătălia e să poți să rămâi cât mai mult așa cum ai început: să rămâi pur și simplu un om care scrie. Care scrie așa cum trăiește. Singur cu golul ăsta de aer în care se întâmplă magia. Fără așteptări, fără exces de afară, fără brațele pline de invitații și laude... Nu e ușor să refuzi, de fapt descopăr an de an că e tare greu. E sâcâială. Și e calea cea mai sigură spre dușmănie.

E o seară liniștită și mă trezesc scriind asta, la o cană de ceai, în lipsa cuiva căruia să-i vorbesc. Mă gândesc de mult la asta. Așa trăiesc. Așa este: uluirea în fața lăcomiei, trufiei, bătălia pentru izolarea-cea-bună (nor-ma-li-ta-tea) și cuibăritul în singurul loc cuvenit, unde se poate face ceva: tu cu tine, aici.

Am primit enorm și anul ăsta - enorm e gestul cuiva de care afli întâmplător, urmărind cu bucurie un interviu și văzând acolo rostit numele tău; enorm e timpul care ți se dă, sau pe care ți-l sapi, renunțând la una, la alta, la salarii, la joburi (bine) plătite și cu asigurare inclusă, la ieșiri cu prieteni, timp cu care poți face orice; enormă e ziua banală care începe și în care încă vezi cu ochii ăștia ai tăi - când citești, când te plimbi, când te uiți pe fereastră... Enorm e că umbli pe stradă, că există seri încețoșate și faruri și în toate așteaptă o poveste și-i viață. Mi-e foarte dor să scriu - nu a fost un an cu adevărat bun pentru asta, deși am scris mult, ca unic mod de salvare și de păstrat cutiuța întreagă -, să scriu cu adevărat, cum n-am mai scris de vreo trei ani, uitând cu totul de mine, fiind cu totul acolo, în unica realitate care este povestea. Și nu să scriu în primul rând, dar să trăiesc, să mă aud. Nu mi-e dor să fiu și colo, și dincolo, să mă risipesc în prezențe. Nu cred în autenticitatea celor care-și doresc foarte multe răsfățuri - fiindcă le merită! - și care se vaită constant. Nu despre asta poate fi vorba. Merităm tot ce ne e dat, suferința included (și câte lucruri bune nu ni se trag din suferințele noastre!).

Q.

Mă apropii de sfârșitul de an meșterind obsesiv tot la cartea asta a mea care poate crește la nesfârșit - și a tot crescut, e cam ca dovleacul magic de care-mi povestea mama când eram mică, un dovleac din care poți tăia cât vrei, că el crește la loc; doar că eu n-am prea tăiat, am adăugat și-am tot adăugat, am construit și-am reconstruit, fiindcă pe cât mi-e de bine când scriu, pe-atât mi-e de greu când trebuie să ies în lume cu poveștile mele. Au fost ani complicați și-am publicat destul de mult, în pandemie și-n tot ce-a mai fost, în condiții nu tocmai ușoare, însă mereu cu senzația că trăiesc într-o permanentă amânare; anul ăsta am decis că o să stau deoparte, așa că iată cum cresc la dovleacul meu lunguieț, în taină și nu prea, în acel soi de singurătate zemoasă și plină de viață care e scrisul, un castel doar al tău, populat cu de toate. E cea mai frumoasă perioadă posibilă: când cartea există și e numai a ta. Deocamdată.

Interviu pentru Creative Women Publishing - Ucraina

Este impresionant câte lucruri se pot face cu pasiune chiar și în cele mai crunte timpuri. Și cum pasiuni precum cea pentru cărți pot fi realmente salvatoare la greu. Sunt profund mișcată de munca Slavei Svitova, pe care am cunoscut-o la Iași, în Rezidențele Șotron, scriitoare ucraineană - scrie proză scurtă și literatură pentru copii - și editoare care scoate cărți, una după alta, cu zâmbetul pe buze, chiar și când urlă sirenele și se stinge lumina. I-am acordat recent un interviu, pentru Editura Creative Women Publishing, condusă de ea. A apărut în octombrie, când în Kiev era mult mai liniște ca acum. Acordat în engleză, tradus în ucraineană, poate fi citit aici.

Noiembrie - spre capăt de an

Când o să se încheie anul o să știu, fiindcă știu deja, care a fost cea mai grea zi din an, dar și cea mai fericită. Ca să nu fiu tentată să expun aici superlativele (boala acestui loc, care reduce totul la „cea mai” și „cel mai”), mă gândesc de acum la ele și le țin pentru mine.

E ziua cea mai grea, pe de o parte, nu doar din an, dar poate din ultimii ani sau din viață - și simt limpede cum ea, momentul acela care părea de netrecut, m-a întărit odată trăit, însă mult după aceea (când trăiești de netrăitul, ceea ce ți se pare că te va stinge pe loc când se va întâmpla, și iată-te dincolo, în locul unde deja acel ceva de temut s-a întâmplat, și tu mergând mai departe și simțindu-te vie, ușoară, scuturată de spaime ca de o râie). Și cea mai fericită zi, legată desigur de cărți/viață/scris/oameni - așa, împreună -, din nou ceva de nemărturisit public, fiindcă și-ar pierde chiar miezul luminos și cald și numai al tău; darul primit în câteva cuvinte și gesturi de o discreție sublimă de la cineva, un om cu care rareori ai vorbit față în față, dar pe care-l admiri și care te știe, cumva, mai bine decât toți apropiații la un loc: îți știe sensul, nevoile, rostul, acolo își așază darul.

Zile care rămân. Și ceva prea multe călătorii care au fragmentat anul, uneori cu amărăciune, alteori cu bucurie, și ceva prea multă zbatere cu un teanc de pagini care crește cam nărăvaș - și încă o lună cu care va trebui să facem ceva, e a noastră.

O întâmplare din Belgrad

Alergam ca un câine fără lesă spre locul verde unde se varsă râul Sava în Dunăre, în prima dimineață liberă, singură, prin Belgrad. M-am oprit în parcul fortăreței, în Kalemegdan, fericită de regăsire: iată locul cunoscut, aici este.

Coboram spre zidurile cetății când m-am oprit cu privirea pe un chioșc - mi-era cunoscut. Era chioșcul unde citiserăm noi poveștile noastre într-o noapte, destul de târziu, la festivalul Kikinda Short Story, acum o mulțime de ani. Ziua, chioșcul pustiu, verdele dimprejur - nimic din noaptea de acum unsprezece ani, și totuși senzația nopții prezentă: citisem o povestire foarte scurtă, cu un câine și un corb, ceva disperare înăbușită acolo, o iubire pierdută.

Am continuat să mă plimb. Scările, zidurile, Dunărea și râul vărsându-se-n fluviu, păsări, vapoare. Doi fluturi albi, năuciți în ziua caldă de toamnă de-un fir de mentă sălbatică, înflorită, nu se fereau de mine deloc. Șervețelul în mână. Veverițe pe alei. Voci de români. Copii cu veste colorate, fosforescente, aduși cu clasa în parc. Am traversat parcul de-a lungul, ca să ies pe la capăt și să mă duc prin oraș, pe pietonală, să mă uit la clădiri și la buticuri simpatice, cu „Hleb & Kifle” scris cu alb pe siglele negre. Am auzit un fluierat. Cineva fluiera iar și iar, foarte înalt și strident - am văzut, era un bărbat cu păr alb, dar câinele pe care părea să îl cheme era aproape de el, la doar câțiva metri. Ce făceau? M-am apropiat.

Câinele a venit primul la mine. Apoi a venit omul. „I'm looking for my dog. Have you seen it? E un câine ca ăsta, tot un husky, dar mai mic. E fiică-sa. Întotdeauna când pornim spre casă aia mică fuge ca apucata, nu știu unde este.” Mângâiam husky-ul mare pe bot. Nu, alt husky nu văzusem nici eu. Am pornit spre pietonală. M-am mai uitat în urmă. Bărbatul fluiera, fluiera. Câinele-mamă se uita după mine.

Am traversat, am mers binișor, o stradă, altă stradă, am cotit, am privit înapoi spre hotelul unde stătusem în ultima vacanță posibilă, chiar înainte de pandemie, înainte de rău, m-am întors cu spatele și, urcând pe strada asta familiară, străbătută de-atâtea ori pe atunci, am văzut în față un husky. Nu chiar pui. Un cățelandru (o cățelandră?) cu ham, fără lesă. Alerga bezmetică. S-a oprit la o poartă, a început să-mi ceară să-i deschid. Uite, acolo, interfon, ușă, clanță. Scârțâia, zgâria, tot cerea. Am stat cu ea, i-am vorbit, i-am zis că o caută. Am întrebat-o „Tu ești?” și-am știut că ea este, deși eram deja la vreun kilometru de parc. Ce să fac eu acum?...

A apărut în curând și bărbatul. A apărut și câinele-mamă. Bucurie și ceartă. Poarta s-a deschis, poarta s-a închis. „Mulțumesc” zis pe fugă. Singură iarăși, am dispărut în susul străzii noastre, cu scâncetul cățelușei în cap. Doamne, fă să mă găsească și pe mine cine trebuie și când trebuie, când am mai multă nevoie și când sunt mai rătăcită, când stăpânul cu fluier și mama însăși mă caută acolo unde eu nu mai sunt.

La Târgul de Carte de la Belgrad

Mâine începe Târgul Internațional de Carte de la Belgrad, unde România este țară invitată de onoare. Voi fi prezentă acolo cu Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016), tradusă la Partizanska Knjiga în 2020, cu sprijinul Traduki. Voi participa la evenimentele de la standul României, alături de mulți alți scriitori români. E prima mea participare la un târg internațional de carte și mulțumesc Ministerului Culturii pentru invitație. 

 

Marți, 25 octombrie
16.00 – 17.00 | Standul României, Hala 2A
Focus: proza românească de azi
Cum am trăit și cum am „evadat” din comunism
Participă: Veronica D. Niculescu, Gabriela Adameșteanu, Nađa Parandilović (editor, Darma Books), editura Partizanska knjiga
Moderare: Paula Erizanu
Traducere: Đura Miočinović
  
 Joi, 27 octombrie
 17.00 – 18.00 | Standul României, Hala 2A
Apolodor se întâlnește cu Ježurka Ježić
Despre literatura pentru copii și tineret
Participă: Veronica D. Niculescu, Ljiljana Marinković (Kreativni centar, editor), Luminița Corneanu (critic literar).
Moderare: Adina Popescu
Traducere: Liubinka Stankov Perinaț

Despre întregul program, aici. 

***

După târg. Imagini de la cele două evenimente și de la standul editurii Partizanska knjiga. 

Și un interviu pe postul de radio național Belgrad 2, aici (emisiunea realizată de Saša Ćirić este despre participarea României la târgul de carte și cuprinde interviuri cu Claudiu Komartin și cu mine; traduce Đura Miočinović).

„Depinde cât te iubește publicul”

M-am retras pentru un timp din vârtejul public - și-aș rămâne așa cât de mult e posibil. Au fost ani grei, din multe puncte de vedere; m-au stors cele cinci cărți publicate în doi ani, cu prea multe apariții publice. Am vrut înapoi aici, eu cu mine. 

Apoi, a fost o jumătate de an plină de haos, de drumuri și griji care întrerup orice fărâmă de gând. Abia simt că încep să mă reașez. Dintr-un turn de texte - viață -, tot așezând bucățică pe bucățică, adăugând, finisând, visez ceva nou. 

*

„Se poate trăi din scris în România?” „Depinde cât te iubește publicul.” Las aici, să-mi rămână, un interviu cu Mircea Cărtărescu la care m-am uitat cu curiozitate și care mi-a adus un dar nesperat undeva pe la mijloc. Era să cad de pe scaun, singură acasă. Sunt atât de uimită și recunoscătoare!

Sunt mici semne de prețuire care înseamnă enorm. Și te ajută să mergi mai departe, deși tu știi că ai merge „mai departe” și dacă n-ar mai fi nici un om împrejur, și dacă n-ar veni nici un semn bun de niciunde. E greu de explicat, așa este. Nu mai știu să trăiesc altfel, nu-mi mai găsesc altfel nici un rost.

*

„Pescărușul de la geam”, ultima mea carte, atipică și trimisă în lume cu rețineri, s-a epuizat pe site-ul editurii. Primul tiraj, măricel, s-a terminat în șapte luni de la apariție. Urmează retipăriri.

*

Top 10 Fiction de la Polirom se deschide azi cu „O vară cu Isidor” (2017) și se încheie cu „Iarna lui Isidor” (2020). Locul 1 și locul 10 aparțin păsăroiului. Nu o să mint: e ceva cu care nu te poți obișnui. 

Grădina pământeană a Prințesei de Marți

A apărut la Editura Arthur, colecția „Vlad și Cartea cu Genius”, Grădina pământeană a Prințesei de Marți, o poveste pentru copii scrisă de mine și ilustrată de Irina Dobrescu.

Mică aniversare a unui condor

O vară cu Isidor (Polirom, 2017) a ajuns la a zecea prelungire de tiraj - cărțile tocmai au intrat în librării. Este și ultima retipărire a acestei ediții care tocmai a împlinit cinci ani. Urmează o ediție nouă, când și acest al zecelea tiraj va fi epuizat. Mulțumesc, cititor de Isidor!

Lansare în București - „Pescărușul de la geam”

Luni seara, lansăm la București Pescărușul de la geam (Polirom, 2021), la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Le voi avea alături pe Alina Purcaru și Ema Stere.

***

Grațiela Benga-Țuțuianu scrie despre Pescărușul de la geam în revista Orizont.

„Jurnalul unui cuib reușește să pună în abis viaţa și creaţia însele, cu formele lor diferite și imprevizibile. Dă naștere unei atmosfere, captează emoţii și înregistrează voci care, deși nu articulează cuvinte, au o expresivitate naturală, nesofisticată, însă înflăcărată. Între un cârâit ușurel, un cântec vioi și un ţipăt sfâșietor, între blândeţe, cruzime și suferinţă, se afirmă prezenţe și se cântăresc absenţe. În afară de unele referinţe autobiografice, care distilează esenţele variabile ale mecanismelor de creaţie, autoarea (lasă impresia că) se retrage din propria viaţă pentru a lăsa în urma ei o mărturie despre reverberanţa privirii și transformarea unui gol într-o îmbucurătoare plinătate.”

„Pescărușul de la geam” - lansare la Iași

 

7 iunie, Iași, librăria Cărturești Palas. Lansare „Pescărușul de la geam” (Polirom, 2021).

Prima mea lansare în Iași (exceptând întâlnirile festivaliere și Alecart) și prima într-o librărie, în condiții normale, din februarie 2020 încoace.

Au prezentat: Cristina Hermeziu și Violeta Cincu.

***

Pe TVR Iași, un reportaj despre lansare, aici.

Siri Hustvedt - „Lumea în flăcări”

A ajuns azi și la mine „cărticica” asta proaspătă, la care țin mult. E un fel de „cum mi-am petrecut pandemia” sau, cel puțin, vreo jumătate de an din ea. Și e cea mai bună carte a lui Siri Hustvedt, de departe.

S-a tradus cu aventuri în vremuri incerte, cu biblioteci închise și apoi întredeschise - doar cu o măsuță la intrare, s-a tradus cu lentoare și răbdare (toamna 2020 - primăvara 2021) și cu multă plăcere: o poveste extraordinară.

Mulțumiri pentru redactarea atentă Ioanei Filat și pentru încredere lui Dan Croitoru.

Siri Hustvedt, Lumea în flăcări, Polirom, 2022.

Cel de-al treilea roman al ei pe care-l traduc. Le găsiți pe toate pe site-ul editurii, aici.

La Bookfest Timișoara, cu „Pescărușul de la geam” (cu update)

După doi ani fără lansări și târguri de carte, ne vedem la Bookfest Timișoara. Cu Pescărușul de la geam, duminică, 3 aprilie, de la ora 12.30, alături de Radu Pavel Gheo și Robert Șerban.

Întregul program al Editurii Polirom, aici.

Credit spot audio: muzica Blazzaj, voice-over Ioana Sapianu

***

Tot despre Pescărușul de la geam:

Un dialog cu Anamaria Spătaru la Revista Literară Radio, de pe Radio România Cultural, aici.

 *

„Ne aruncăm cărțile în brațele unui destin mai neclar ca oricând” - un interviu realizat de Alina Purcaru în Observator cultural, de citit aici.

*

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib este nominalizată la Premiile Observator cultural, categoria Memorialistică.

Nominalizările secțiunii:

MEMORIALISTICĂ

- Sorin Antohi, Jean-Jacques Askenasy, Oameni și patrii, Polirom

- Eugen Doga, Viața mea așa cum a fost să fie, Cartier

- Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Polirom

- Veronica D. Niculescu, Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, Polirom

- Andrei Șerban, Niciodată singur, Polirom

Lista întreagă a nominalizărilor, aici.

Ninge rar...

Ninge rar - și cu atât mai frumos; ninge în momente dificile, cât să-ți frângă inima și mai tare: cum e posibilă frumusețea mereu în momente cumplite? Am zăcut o vreme în pat - nu cred că mai există om să pună liniștit geană pe geană - și m-am uitat prin fanta dintre perdele la fulgi. Să lucrezi - cine poate? Noroc cu un text greu, de mult amânat, în care pot înainta doar trei, cel mult patru pagini pe zi, ca să-l văd cu adevărat și să nu mă mișc doar pe suprafața lui alunecoasă. Până la urmă, un pic înainte să se însereze, am ieșit și-am pornit pe străzi, mersul pe jos mă ajută mereu, indiferent că mă cufund și mai rău sau mă scutur, măcar nu stau pe loc. Am trecut de bulevardele aglomerate, copiii ieșeau de la școală, m-am uitat la ursuleți trași de mână de mame, în salopete de fâș colorate, cu rucsaci grei în spinare, punând întrebări la semafor, molfăind covrigi, lipăind în băltoace; apoi am intrat pe străduțe tăcute, m-am oprit, am privit pe ferestre largi, luminate, cu birouri pline de vaze de flori - primăvara... - și oameni care încă mai merg la serviciu, care încă mai au colegi, care încă vorbesc cu alți oameni; apoi am ajuns pe alt bulevard, luminile de noapte ale stadionului erau aprinse, un meci, și iarăși am stat, m-am uitat cum se vede ninsoarea în reflectoarele uriașe și albe, nori de fulgi abia mișcându-se într-un cer cenușiu; și iar am pornit, înapoi, pe ocolite, case, curți, grădinițe, și iarăși copiii, în salopetele lor colorate, cu cizmulițele lor de cauciuc, cu întrebările lor, cu spaimele lor. Și-n tot acest timp, imaginându-mi tot ce e mai rău, permanent, permanent, m-am străduit să nu îmi imaginez.

Pescărușul de la geam - reacții (cu update)

Dragă Gregoire, 

Vorbim în fiecare zi. Ți-am și scris, dar nu știu cât înseamnă asta pentru tine. „Ce e o carte față de un cer întreg?” zic eu. „Ce e o carte față de un pește?” zici tu. Încep să apară reacții la povestea cu tine - la povestea ta; care nici nu începe, nici nu se termină cu o carte. Le las aici și zbor la ale mele.

V.

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib - Polirom, 2021, în afara colecțiilor.

♦ Interviu în Adevărul de Weekend realizat de Alina Batcu, aici.

- Jurnal extim, documentar despre natură sau un lung reportaj – probabil că „Pescărușul de la geam” este un pic din toate acestea.

- Michel Tournier, autor al splendidului „Jurnal extim”, spunea: „Scrieți în fiecare zi câteva rânduri într-un caiet gros. Să nu fie un jurnal intim consacrat stărilor voastre sufletești, ci, dimpotrivă, un jurnal îndreptat spre lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile ei. Și veți vedea că, de la o zi la alta, nu numai că veți scrie mai bine și mai ușor, dar, mai cu seamă, veți avea o pradă mai bogată de consemnat.”. De falsul, splendidul jurnal al lui Tournier mi-am amintit abia după ce am terminat de scris povestea pescărușilor: scrisesem, fără să îmi propun neapărat asta, un jurnal extim. Opus celui intim.

- Între cărțile mele de proză (romane sau volume de povestiri) trec patru ani. Între ele, apar alte cărți, eu le spun jucării fiindcă se fac mai ușor, uneori îmi cad pur și simplu în brațe. O carte de conversații, un basm pentru cei mari, o poveste pentru copii și adolescenți, un jurnal despre natură…

- Există mulți scriitori care au scris la un moment dat o carte-tribut pentru meseria lor abandonată (nu voi da tocmai eu cel mai celebru exemplu, deși îmi e la îndemână). Așa văd și eu „Pescărușul de la geam”. Un tribut adus meseriei pierdute. Pentru că meseria mea, cea practicată îndelung, îndrăgită și abandonată, e cea de jurnalist.

♦ Interviu la Radio Hit Iași, realizat de Violeta Cincu, „Vreau să fiu pasăre un pic!”. Douăzeci de minute. Poate fi ascultat aici.

♦ Articol în portalul revistei Timpul, pe blogul Monicăi Coțofan, „Despre răbdarea de a trăi...”, aici.

„Mai întâi, cititorul de toate vârstele e tentat să privească prin ferestre spre intimitatea de dincolo. Urmărim scene din viața unor personaje, pândim cu voluptate după o perdea narativă, invadăm gânduri, asistăm la confesiuni rostite sau nerostite, căci a privi dincolo de ferestre e provocator și tentant. Veronica D. Niculescu schimbă, însă, minunat perspectiva, dinspre interiorul strâmt în care ne-a închis experiența neașteptată a pandemiei, spre lumea exterioară, de dincolo de fereastră, în care viața curge nestingherită.” (Monica Coțofan, în Timpul)

♦ Recenzie în Suplimentul de cultură, semnată de Mihaela Pascu-Oglindă, „O poveste adevărată...”, aici.

♦ Articol în „Consilierul de lectură”, semnat de Delia Maier, aici.

♦ Un text excepțional scrie Ioana Clara Enescu pe Liternet: „Despre oameni și pescăruși - Pescărușul de la geam”. 

Din chiar primele pagini ale cărții, înțelegem că miza autoarei nu e aceea de a transcrie pur și simplu realitatea, ci de a extrage din ea elementul care o face unică, iar acela este nu frumusețea excepțională, ci fragilitatea, sentimentul că tot ceea ce vede acum poate să dispară peste o secundă. Acest sentiment este acutizat de contextul pandemic, care îi ține pe oameni departe unii de alții, le ascunde zâmbetele în spatele unor măști și le scoate viețile de pe traiectoria cunoscută. Citită prin filtrul acestei experiențe, scrisul cărții despre Grégoire și ai lui este are efectul unei meditații care o face pe autoare mai atentă la momentul prezent: Dar aceste întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii - tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări. Deși urmărește pescărușii de câțiva ani, Veronica D. Niculescu le scrie povestea abia atunci când conștientizează că tot ce o înconjoară se poate schimba într-o clipă. (...) Într-o lume aflată în pericolul de a dispărea, existența pescărușilor, care se desfășoară la fel ca în fiecare an, fără să fie afectată de criza globală, îi dă scriitoarei sentimentul stabilității și speranța că viața va continua, pentru că va găsi mereu resursele necesare adaptării la schimbare. 

(...)

De altfel, pe parcursul cărții sunt puține momentele în care intervine, atât de evident, tonul subiectiv al scriitoarei. De cele mai multe ori, povestea este spusă de vocea umană care știe să pună între ea și realitatea despre care vorbește o suprafață de sticlă ce dă senzația de apropiere, dar și separă foarte bine cele două puncte de vedere. De aceea, autoarea nici nu își propune ca prin notațiile din jurnal să găsească un echivalent în plan uman a tot ceea ce observă la păsări. Ea doar consemnează, cu multă empatie, curiozitate și extraordinară bucurie întâmplările prin care trec niște ființe care trăiesc atât de aproape de ea. (Ioana Clara Enescu, Liternet)

♦ Gelu Diaconu, pe O mie de semne, „Despre Pescărușul de la geam”.

În „Pescărușul de la geam” Veronica D. Niculescu face exact acel lucru care ar putea sta la îndemâna oricui, dar pe care nu-l face oricine, din motive care țin de indiferență, lene a gândirii, nepăsare etc.: dă personalitate „soldatului” din batalion. Îi dă un nume, îi creează un profil psihologic, îi dă masca masificării jos și-i creionează un chip distinct, un portret care-l individualizează. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt: e atât de emoționant procedeul prin care izbutește toate aceste lucruri încât „Jurnalul unui cuib” se transformă treptat în „Romanul unui cuib”. Prin vasele sanguine ale acestei cărți circulă fluidul esențial al literaturii, o poezie de viață care transmite, progresiv, în doze mici, dar constant administrate, o emoție care spre final atinge un fel de climax, un torent de senzații care te fac să te întrebi: nu cumva Grégoire, Fiona și cei trei pui ai lor, Jack, Isa și Victor (sau Vicky) sunt mai umani decât oamenii care-i înconjoară? 

♦ Odilia Roșianu, în Literatura de azi, „Și mie nici nu-mi plăceau pescărușii”.

Sigur, fiecare poate avea de spus câte o poveste originală – despre plante, despre pomi, despre animale și, firește, despre păsări, dacă tot suntem la acest capitol. Doar că puțini reușesc s-o și pună pe hârtie. Și încă și mai puțini sunt în stare s-o facă astfel încât ea să te prindă, să te-nvârtă, să te poarte pe alte meleaguri. Din fericire, Veronica D. Niculescu aparține celei de-a treia categorii. Ea știe cum să aștearnă cuvintele cu grijă, dar fără să pară nimic căutat, să aleagă metafore și comparații neobositoare, însă sclipitoare și, înainte de toate, să poată țese o carte care te ține cu sufletul la gură dintr-o istorie normală, în care, la o privire superficială, nu se întâmplă nimic. Pentru că acolo se întâmplă viața. Inclusiv a noastră. (Odilia Roșianu, Literatura de azi)

♦ Elena Jebelean în revista Orizont: 

„Veronica D. Niculescu surprinde cât de larg, cât de dezmărginit expresiv, cât de barbian încăpător e cântecul vieții. Fără patetism, fără didacticisme, urmărim firele luminoase ce leagă cuibul pescărușilor de cuiburile în care cresc cărți sau/ și oameni. Truda, neliniștea, bucuria împlinirii, greul înlăturat în etape ce se succed neabătut fac loc respectului pentru viață. Cu toate frământările ei. Datorită frământărilor ei.”

♦ Viorica Stăvaru pe Bookhub, Jurnalul despre jurnal. 

Îmi dau seama, ca și ea de altfel, că o astfel de carte nu e pentru oricine, cu atât mai puțin pentru copii. Ei nu au, prin vârstă și prin definiție, răbdarea necesară. Nu e o poveste pentru ei. Ei au o altă definiție pentru „extraordinar”, iar cartea asta chiar are o poveste extraordinară. Așa cum îl percepem noi extraordinarul ăsta, ca pe „o poveste a facerii”. Îmi aduc aminte cum țesea mama, iarna, ajutată de o femeie, acele covoare cu desene complicate. Zilele curgeau lent, printre râsetele femeilor, mirosul plăcintelor și, uneori, al glumelor care mie, copilă fiind, mi se păreau fără înțeles. Covorul creștea în același ritm lenevos, de parcă iarna ar fi fost un anotimp nesfârșit.