Obişnuiam - fără voie - să mă trezesc, de cîţiva ani încoace, la ora 4 dimineaţa. Marjă de eroare, zece minute. Am ezitat dacă ar trebui să spun noaptea sau dimineaţa, şi-am ales cea din urmă variantă, unic argument fiind acesta: e ora la care, primăvara, deja încep să cînte mierlele.
La o astfel de oră am auzit pentru prima oară, acum aproape patru ani, toamna, o bufniţă. Peste un timp, spre primăvară, aveam să înţeleg că auzisem cîntecul unui mascul. Păsăroiul a cîntat bine, astfel că şi-a întemeiat o familie, iar eu aveam să o observ fericită, timp de cîteva luni, de la geamul dormitorului. Am întocmit un jurnal, pe care l-am redescoperit acum ascuns adînc în burta bibliotecii. Azi am recitit şi mi s-a făcut dor de puii uriaşi şi pufoşi, cu ochi portocalii. De mama lor mare şi bună, strigîndu-i ore în şir, fără odihnă, mereu dintr-un copac mai îndepărtat, ca să-i forţeze să zboare. Puii înaintau greu, cam o creangă pe zi, venind încet unul după altul. Uneori, băteau recordul: se mutau în copacul următor, către mami.
Mi-am cumpărat atunci primul aparat de fotografiat mai bunicel, cu gîndul să le fac fotografii. Cînd comanda pe internet mi-a fost onorată, păsările îşi luaseră deja zborul, astfel că n-am nici măcar o singură imagine cu ele. Din fericire, apucasem să folosesc din plin un binoclu, cu care vedeam foarte bine bufniţa mamă chiar şi cînd stătea sus de tot, în vîrful mesteacănului.
Mi-au rămas paginile de jurnal.
"24 mai 2005 - Scumpetu, Bebetu şi Piyumaru, în teiul din faţa dormitorului. Scumpetu zboară pînă la mesteacănul unde sînt mama şi tata. Piyumaru rămîne şi continuă să ţipe. E şi el mic!"
"30 mai 2005 - Descoperire senzaţională! Cei trei pui sînt patru. Li s-a alăturat şi Fratele Munaf!"
Mai citesc şi zîmbesc - uitasem: puii de bufniţă se "căpesc" (acea rotire aproape completă a capului, executată mai ales cînd observă că te uiţi la ei de la fereastră) şi se "tălpuie", adică dansează caraghios cu ghearele uriaşe pe creangă, ca şi cum ar bate ritmul pe loc sau ar sta la coadă la toaletă.
În unele nopţi ascult atentă, dar niciodată n-am mai auzit nici cîntec de bufniţă mascul (clasicul Bu-hu!), nici ţipătul femelei (sună cam ca un lătrat), nici vaietele puilor (care îţi rup inima).
4 comentarii:
Noi, piticii, ne cam temem de bufniţe... Şi ne şi enervează că ne suprveghează noaptea, nu putem face nici o mişcare fără să nu ne binocleze cu ochii ăia galbeni şi rotunzi...
Dar ce faceţi voi noaptea?
Nu cumva vă cocoţaţi în copaci ca să le sîcîiţi, aşa cum am văzut eu că făcea o pisică? Nici măcar "lătratul" mamei n-o speria. A trebuit s-o strig eu pe nume. Ştiam că asta are efect paralizant. Apoi nu mai putea să se dea jos - mîţele au o problemă cu datul înapoi.
Hahaha! Aşa păţea Scămoşilă! Se căţara în copacul din faţa uşii, scotea nişte "maaaauri!" sinistre, disperate, de îngrozea toată Dolhasca, apoi nu mai avea curajul să se dea jos! Trebuia să pun scara şi să-l iau eu de pe creanga de care se agăţa, fricos, cu ghiarele... Aproape că îl zmulgeam de acolo...
Ce dulce trebuie să fi fost pisicul disperat, cu corpul în mîinile stăpînului, iar ghearele înfipte în scoarţa copacului!
Asta îmi aminteşte de al meu, Roni, pe cînd mă chinuiam să îl dau jos, tot aşa, de pe plasa de ţînţari care acoperea fereastra. Sărise după o vrabie şi rămăsese aşa, extraplat pe plasa de sîrmă. Şi trăgeam de el, el nu şi nu, ţinea cu ghearele...
Şi o ciudăţenie: cu ani în urmă, auzisem că aşa se furau covoarele puse la uscat prin balcoane, mai ales la etajul 1. De jos, hoţul arunca o pisică. Apoi, o trăgea cu o sfoară! Cam sadic. Şi destul de puţin credibil. Dar măcar ca desen animat ne putem imagina.
Trimiteți un comentariu