Mă pregătesc să plec în vacanţă şi nu m-am hotărât ce carte să iau cu mine. Pe-aceasta tocmai am terminat-o, aşa că ţi-o recomand ţie. O vei citi din păcate prea repede, în două-trei zile, iar apoi poate i-o vei împrumuta unui prieten.
„Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte” - teatru de Milan Kundera. La fiecare lectură precedentă a vreunui roman – fie că era „Gluma”, sau „Viaţa e în altă parte” sau „Insuportabila uşurătate a fiinţei” – vedeam acest titlu pe pagina de la început şi mă întrebam când va fi tradusă şi cum ar putea fi o piesă de teatru scrisă de Kundera.
Carte este îmbogăţită de o prefaţă extrem de interesantă, a autorului. În „Introducere la o variaţiune”, scrisă la Paris în 1981, Kundera se întoarce în Praga anului 1968. Îşi aminteşte cum, cărţile sale fiind interzise, multă lume se oferea să-l ajute. Un regizor i-a propus să scrie o adaptare teatrală după „Idiotul” lui Dostoievski. „Am recitit cartea şi am înţeles că n-aş putea face treaba asta nici dacă aş muri de foame. Mă dezgusta acel univers de gesturi excesive, de profunzimi obscure, de sentimentalism agresiv. Inexplicabil, m-a năpădit deodată un sentiment de nostalgie faţă de Jacques fatalistul”, îşi începe Kundera mărturisirea. I-a propus regizorului „un Diderot în loc de Dostoievski”, dar nu s-a mai făcut nimic... În schimb, dorinţa a crescut: scriitorul a început să-şi imagineze personajele lui Diderot, de acum trei sute de ani, ca personaje ale propriei sale piese de teatru. Pe care avea să o scrie prin 1971.
„Romanul lui Diderot”, spune Kundera, „este o explozie de libertate impertinentă, scutită de autocenzură, şi de erotism lipsit de alibi sentimental”. Cinci naratori spun pe rând povestirile din roman: autorul, stăpânul, Jacques, hangiţa şi marchizul. Pe toţi îi vom reîntâlni în piesa lui Kundera (piesă care, insistă chiar autorul, nu este o adaptare, ci o piesă nouă, o variaţiune, scrisă pentru propria plăcere), sărind cu vioiciune de pe o scenă pe alta, dintr-o poveste în alta, jonglând cu timpii. Pentru că, observă scriitorul ceh, Diderot a creat un spaţiu nemaiîntâlnit înaintea lui în istoria romanului – o scenă fără decor – el însuşi va lăsa anumite instrucţiuni precise de montare. O scenă pe care acţiunile din prezent au loc în faţă, iar cele din trecut pe o platformă aflată mai în spate. Decorul trebuie să fie cât mai simplu, mai tot timpul scena va fi goală. „E important să ferim scenografia de elemente ornamentale”, spune Kundera.
De altfel, dintr-un anumit moment, autorul nu şi-a mai dat acordul ca piesa să fie jucată decât de teatre de amatori sau studenţeşti. Sărăcia era văzută drept o calitate: punerea în scenă trebuia să fie cât mai simplă. „În realitate, nimic nu aduce artei stricăciuni mai dezastruoase decât abundenţa de bani în mâinile unui imbecil sofisticat”, spunea Kundera în 1998. Iar dacă piesa nu a avut o soartă publică în Cehoslovacia, interesant este că după 1989 cel mai reuşite montări aveau să fie cele din Cehia şi Slovacia.
„Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte” , de Milan Kundera, Editura Humanitas, 2008.
***
Notă - un altfel de omagiu:
De scris într-o bună zi, poate cînd mă voi învrednici să termin partea a doua a biografiei Nabokov, despre "Despair". Nabokov a scris un roman despre o crimă şi-o pedeapsă, nu ca un omagiu, ci mai degrabă ca o parodie la "Dusty", Dostoievski.
Hermann e un fel de Raskolnikov, care omoară un vagabond despre care el crede că-i seamănă. Soţia ar putea încasa o asigurare, în timp ce el o aşteaptă ascuns... E bîntuit de remuşcări? Jurnalul său e martor al unei disperări desfăşurate în cu totul altfel de culori... Mai realiste? Sau mai cinice?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu