7 august 2008

Doua zile in Bucuresti

O oră şi jumătate la castelul cu tapet de catifea şi mătase de pe Victoriei, patru ore în Cişmigiu şi în jurul parcului, senzaţia copleşitoare de bine lîngă cineva pînă ieri necunoscut, altcineva după mult timp regăsit... Apoi, peste cîteva zile, acasă, tristeţea cînd înţelegi că aici eşti mai singur decît în oraşul străin, unde ai fost chiar fericit ascultînd, povestind.
A veni acasă ca şi cum ai pleca...

29 de comentarii:

Şaptecapete spunea...

Cam enigmatică însemnarea asta!Poţi presupune orice îţi trece prin cap. Iar eu am şapte; vă daţi seama cîte supoziţii pot lansa??? Să fi dorit chiar aşa ceva Floribunda? Oricum, de apreciat echivocul textului, feriga graţioasă care-ţi încolăceşte orice posibilitate de a comenta la fix...

Vera spunea...

Şaptecapete, e mai misterios comentariul tău decît mica mea însemnare.
Mi-am întîlnit nişte prietene, am avut cu cine vorbi. Pe una dintre ele n-o văzusem de mult, am descoperit plăcerea de-a asculta, stăteam pe o bancă în parc şi sorbeam tot ce-mi spunea. Cînd m-am întors acasă mi-a scris că se şi dezobişnuise să vorbească. "De fapt, nu să vorbesc, ci să spun", mi-a scris.
Sîntem prea singuri, asta e tot.
Pe cealaltă prietenă am văzut-o acum prima oară. Aşa am simţit-o, ca pe-o prietenă.

Şocîtel spunea...

Hehe,Şaptecapete, păi nu ai observat că sînt şapte corăbioare de hîrtie în poză? Plus o pereche de pantofiori mov, tot ca nişte corăbioare mai mari, de damă sau de fetiţă, cu o scrisorică sub baretă... Iar o corabioară are tot culoarea mov în ea, puţin doar, parcă picurat sau mînjit din greşeală...

Vera spunea...

Şocîţel! Ai apărut? Tu unde locuieşti, în vreo corabie, în vreun pantof?

Şocîtel spunea...

Ei, mi-e ruşine să spun! Superfaina e acasă!!! Corăbioarele-s pe masă! Pantofiorii nu mă lasă să-mi divulg dulcea mătasă ce mă stînge...

Vera spunea...

Şocîţel, pe tine te-ar pupa şi motancele, te-ar ţine în cele mai fine şi tainice blănuri, ţi-ar masa spinărica pe îndelete, cu piepteni din mustăţile lor...

Ciupivai spunea...

Vai, eu bănuiesc ce te strînge, Şocîţel!

Şocîţel spunea...

Noi, şoriceii devastaţi, sîntem aşa de harnici! De aceea sîntem iubiţi, noi nu roadem, ci pipăim cu botelul şi lăbuţele tainele cele mai adînci din basmele cîrlionţate ale clipei veşnice...

Vera spunea...

Când ai apărut tu, Şoarecul devastat, pe loc a trebuit să fii botezat dulce. Şi ţi s-a spus Şocîţel. Acum vei primi o casă, între cîrlionţii clipei, cu fereastra mereu însorită. Cînd vei fi nefericit, vei merge în vizită la Piticul, să te găzduiască la el în hamacul somnoros rotunjit.

hobbitul spunea...

Apropos de prietena aceea, uneori uiţi să şi vorbeşti dacă stai prea mult timp singur... Aici e chichirezul celor ce nu mai pot articula cuvintele de la o vreme, le mimiează numai cu buzele, prin vid, ca într-un clopot de sticlă.Înafară se vede doar efortul cumplit de a exprima cumva chiar singurătatea asta copleşitoare...

Şocîţel spunea...

O, pe Pitic o să-l lasăm să se lăfăie mereu, el e Pitic Bun! O să-l ajutăm să deschidă fereastra, fără să se sperie de Rechinica năbădăioasă...

Vera spunea...

... şi răguşeala, şi privirea înclinată, şi, deodată, extraordinara jenă cînd, în mijlocul unei întîlniri neaşteptate pe stradă cu cineva, te pomeneşti că ai turuit două fraze fără să te opreşti, şi senzaţia că parcă ai spart cu ele un geam, din greşeală... de parcă orice ai spune e greşit.

Şocîţel spunea...

Noapte bună, şoricuţe îmblănite!!!

Vera spunea...

Somn-viţel, Şocîţel!

şaptecapete spunea...

Chestia cu răguşeala e fain spusă... Şi cu geamul spart... Hm! ce o fi însemnînd totuşi, de fapt, poza aceea... Că pare să aibă o semnificaţie... Prea e compusă!

Ciupivai spunea...

Mai dormim şi vedem ce visăm. Eu cred în vise!

Vera spunea...

Ai ghicit, e compusă - fiindcă este din vitrina unui teatru!

Un om de teatru spunea...

Hopa! Sînt 8 (opt) foi de hîrtie: una sub bareta pantofiorului, şapte făcute corăbioare. Exact cite litere are prenumele stăpînii blogului!!!

şaptecapete spunea...

Şapte bărcuţe...

Piticul spunea...

Ţuguiul ultimei bărcuţe, mov, mă intrigă!

Vera spunea...

Piticule, bărcuţa cu ţugui mov e a ta!
Şaptecapete primeşte restul de şase, plus scrisoarea. De citit noaptea, la lumina jăratecului.

Piticul spunea...

Ca să fiu sincer, eu chiar asta vreau: bărcuţa cu ţugui mov!

Vera spunea...

Eu vreau chiar un pitic, să facă tumbe în cercuri la marginea canapelei, să păzească ghiveciul cu crăiţă, să spună poveşti atîrnat de ureche. Să mă lase să îi fur poveştile.

hobbitul spunea...

A trăi în basm! Mă gîndeam ce fericit pot fi in timpul, şi în locul, şi înconjurat de personajele unui basm. E o intoarcere la copilaria fără griji, copilărie abolind maturitatea suprasaturată de banaliatea înfiorătoare a zilelor curgînd uniform, parcă fără nădejdea de atinge acea zare de minune shi curcubeie suprapuse.
Broasca rîioasă se dă de trei ori peste cap şi devine prinţesă cu coroniţă, graţioasă, mlădiindu-şi talia printre motani şi bile de fildeş... sau prinţ viteaz, tras ca prin inel, cu spada de flăcări la şold...

Vera spunea...

E basm peste tot, chiar şi-n Văile Îndoielii, în negură. Iar broasca rîioasă poate fi foarte drăguţă şi fără să se dea peste cap. Stînd, de exemplu, cu burtica în sus, cu lăboanţele sub cap, ca la plajă, aşteptînd să fie sărutată, ca şi cînd ar fi dreptul ei firesc. Adorabilă!

hobbitul spunea...

Sau broscuţe cu coroniţă, in mijlocul cîte unui lotus galben sau alb, pe superficia lacului străveziu, albastru, calm. Scot orăcăituri muzicale şi aşteaptă să fie descoperite, luate în palmă, pupate pe botelul umed... Atunci fac salturi de bucurie şi se lasă gîdilate cu degeţelul pe burtică. Uneori se transformă în zîne acoperite doar de voaluri transparente, dansînd pe maluri
în neştire... Cine le vede uită de tristeţe!

Vera spunea...

Dar cine-i trist nu prea le vede...

hobbitul spunea...

Ştiu eu? Tristeţea dă cecitate? Dimpotrivă, uneori lărgeşte cîmpul vizual, ochiul se agaţă de fiece amănunt... Doar marile dureri sufleteşti întunecă literalmente clipa, parcă se face seară deodată, in plină zi. Mi s-a întîmplat de vreo două ori în viaţă "să văd negru în faţa ochilor". Prima dată eram adolescent. A doua oară tînăr de vreo 34-35 de ani.

Vera spunea...

Frumuseţea lucrurilor mici, dintr-o dată deschise ca nişte nuci care-şi arată cu un scrîşnet miezul, dureros-fericite de vizită, aceasta o vezi cînd eşti trist atît cît trebuie să fii, ca şi cînd ai purta în tine o minimă, binefăcătoare doză de otravă care lucrează, lucrează. Cu cît doza creşte... Supărarea, da, orbeşte.
Dar mai bine să vorbim despre broscuţe şi nuferi.
Traduceam că "Singurul lucru frumos din peisaj era cupola unui rezervor de gaze de pe un deal: rotund şi rumen, proiectat pe cerul albastru, arăta ca o minge imensă de fotbal" - despre frumuseţe, în plimbarea unui personaj, de Nabokov.