7 ianuarie 2009

Mai traiesc

Mă întîlnesc cu un fel de fostă colegă. Aleargă după ştiri. Ca întotdeauna. Vorbeşte continuu. Turuie. Huruie. Vîjîie. Aflu tot ce mişcă într-o lume de care am fugit. Fug. Nu m-a mai văzut pe nicăieri. Dar nici nu mă întreabă ce mai fac. Turuie, huruie, vîjîie. "Mai trăieşti?", atît mă întreabă. Oricum, nu mă lasă să răspund. Răspunsurile s-ar pierde în aer ca praful de la marginea şoselei, în urma unui autocar grăbit. Pa. Pa. Pa. Îmi iau umbra şi mă duc în plata iernii.

Cu cît e mai mititel ibricul în care înotăm, agitîndu-ne din răsputeri să ne menţinem la suprafaţă, turuind, huruind, vîjîind, cu atît e mai mare impresia că nu există viaţă dincolo de el.

Cînd eram mică, i-am zis o dată mamei că vreau să mă fac vînzătoare de şosete. Intuiam, cumva, că există viaţă dincolo de ibric. Greşeam ţinta, dar era ceva, ceva... Tata lucra noaptea la proiecte, îngropat între vrafuri de ozalid, în timp ce mama încerca să doarmă în canapeaua învăluită în fum greu de ţigară. Erau mîndri de hărnicia lor. Şi eu? Eu visam să vînd şosete şi să cînt sub salcie.

Am avut o zi bună. Iată.
Am vorbit iar cu cîinele cu pulover albastru. I s-a rupt un pic în spate. Brava lui, trăieşte!
Altui căţeloi chiar i-am spus că-l iubesc.
Mi-am luat birou nou, mai lung, trebuie să fac o fandare răsfăţată pînă la dicţionarul din colţ.
Şi am semnat o hîrtie ce-mi asigură fericirea lunilor viitoare. M-am înrobit dulce. Cu supuşenie şi dragoste, seara, mi-am alcătuit graficul de lucru.
Mai trăiesc. Există viaţă dincolo de fiecare curte din care ieşim. Şi e dulce, dulce amăruie, şuie, şuie, şuie...

Toate acestea i le povesti cu glas şoptit, aproape pierzîndu-şi răsuflarea, o mierlă unui mătăsar, pe o creangă a mesteacănului de pe aleea Turnului Roşu.

9 comentarii:

hobbitul spunea...

Ar fi multe de comentat! De pildă: de ce visai cind erai mică să devii vînzătoare de șosete?
Și era atît de greu de îndeplinit visul ăsta?

șaptecapete spunea...

Cam în șapte părți deodată vorbești... Cine și ce să mai creadă?

Vera spunea...

hobbitul: Bineînţeles că nu visam!
A fost doar o vorbă din copilărie.
Cînd creşti începi să vezi însă şi miezul de adevăr. Tentaţia uşurătăţii. Era ceva seninătate în dorinţa aceea absurdă, rostită prin fumul de ţigară al tatălui obosit.

Vera spunea...

şaptecapete: Nu prea înţeleg reproşul. Prin urmare, nu ştiu dacă dau răspunsul aşteptat.

Aseară am vrut să trec şi cu blogul în anul următor. Rămăsesem în 2008. Şi eram destul de fericită c-am putut în sfîrşit înşira cîteva lucruri. Cam prea personale - posibil să fi greşit. Ceea ce mie mi se părea coerent (despre bucuria de a reuşi să faci ca munca şi plăcerea să fie una şi aceeaşi; despre fericirea de-a reuşi să fiu de la un timp numai "sclava" unor munci care mă bucură; despre faptul că încerc mereu să-mi reamintesc că e un lux, un răsfăţ, atît de mult aşteptat, dorit) toate astea sunt probabil un nonsens pentru alţii. Aşa că probabil o să intru iar într-o pauză.

hobbitul spunea...

Frumos spus "tentația ușurătății"! Dar mai degrabă m-aș gîndi la zborul capricios al unui flutur în globul de lumină al amiezii... sau la supinul olfactiv al unui crin decoltat de căldura înfocată a amurgului... O vînzătoare de șosete cîntînd sub sălcii? Minunat simbol, totuși, al ușurătății ca tentație obscură... singulară...

cineva spunea...

mi-a placut mult, mult insemnarea aceasta

Vera spunea...

Cineva: Mulţumesc!
Pînă la urmă, tot recitind şi încercînd să văd unde am greşit, am modificat-o pe alocuri şi o trimit ca editorial la o revistă unde colaborez.

gladius spunea...

In secventa cu "pa pa pa" trebuie sa se fi strecurat si cate un tucat zgomotos, executat cu dexteritate functionala, in apropierea fiecarui obraz :D

...lumea titirez cazuta in admiratia propriului sfarait...

Vera spunea...

Gladius: Nu. Categoric fără ţoc-ţoc! :)