Inceput

Mă privesc, de deasupră-mi, cum stau ţintuită la baza copacului, cu spatele sprijinit de muşchiul său moale. Trunchiul viguros e crucea care marchează acest mormânt altfel neînsemnat, eu sunt coroana. Pădurea se-nvârte în jurul meu, sub hotarul ei mişună cârtiţe derutate, şoareci hibernează ţinându-şi degetele în gură, câini şi pisici odihnesc culcaţi pe o parte; prin rădăcinile refăcute copacii îşi trag din ei viaţa şi o risipesc în văzduh. În toată această lume fantastică, ceva mă stânjeneşte, ca o haină prea strâmtă.
Abia acum, astăzi, sprijinită de acest stejar – ales dintre toţi nu de mine, pentru a străjui mormântul unui căţel care cândva îmi ronţăia vârfurile degetelor însoţindu-mi paşii grăbiţi până la ieşirea din pădure – acum îmi dau seama că totul s-a petrecut în doar paisprezece săptămâni, în cea mai înşelătoare iarnă din câte mi-a fost dat să trăiesc. O iarnă care a-nceput prea devreme şi care încă nu s-a terminat, un anotimp cât o viaţă, în care timpul s-a-mpotmolit în el însuşi ca-ntr-un palton prea lung, o iarnă-n care s-au înghesuit de-a valma, precum lucrurile din lada bunicii, fâşii zdrenţuite de viaţă, cioburi de iubire sparte în prea ascuţite unghiuri şi ciucuri de moarte clătinându-se grele precum clopotele de bronz. Nu trebuie să fac eforturi ca să-mi amintesc ziua aceea de noiembrie când, ca un bulgăre de zăpadă ce-avea să se îngroaşe din propria-i rostogolire, s-a pornit la vale povestea datorită căreia mă aflu înapoi în miezul pădurii. De-ajuns să ridic capacul cufărului, pentru ca începutul să-mi răsară viu în faţa ochilor, proiectat aici, pe frunzele putrede.

(începutul unei cărţi nepublicate - de prin 2005)