23 iulie 2009

„Jurnal extim”, Tournier: Cum sa vezi inauntru privind in afara



Michel Tournier, „Jurnal extim”. „E mult de când am luat obiceiul de a consemna nu numai etapele şi întâmplările călătoriilor mele, ci şi evenimentele mici şi mari ale vieţii de zi cu zi, starea vremii, prefacerile grădinii, vizitele pe care le primesc, loviturile dure şi cele blânde ale destinului. Se poate vorbi, fără îndoială, de «jurnal», dar este contrariul unui «jurnal intim». Spre a-l defini, am inventat cuvântul «extim»”, spune autorul, în cuvântul înainte. Locuieşte de aproape cincizeci de ani la ţară, în prezbiteriul satului Choiseul, la 40 de kilometri de Paris, şi aici a scris şi aceste însemnări din „Jurnalul extim”, publicat în Franţa în 2002. În limba română, cartea a fost tradusă de Radu Sergiu Ruba, fiind reeditată în acest an la Humanitas.

Volumul, absolut încântător, este original nu doar prin felul în care scriitorul ne lasă să privim nu înăuntrul, ci împrejurul său (efectul, desigur, este adesea exact cel invers, căci tot ceea ce vedem împrejur, fiecare dintre noi, reflectă modul în care ne e mobilat interiorul), dar şi prin felul în care e conceput: nu avem zile, luni, ani, aşadar nu ştim cu exactitate când au fost scrise însemnările. Tournier a reconstruit, a fabricat din cioburi un an, cu cele douăsprezece luni ale sale, selectând cele mai frumoase pasaje din jurnalele sale scrise de-a lungul timpului şi lăsând ca unic indiciu, aşadar, luna din calendar.

La rândul meu, am cules din carte câteva scurte fragmente, pe care vi le ofer - o degustare care poate va deschide pofta spre această carte preţioasă:

IANUARIE. În urma unui interviu pe care-l acord televiziunii despre „dragostea la prima vedere”, Guy Beart îmi scrie: „Marea dragoste înseamnă să recunoşti pe cineva pe care nu l-ai văzut niciodată. Cu cântecele e la fel: când ne cuceresc, e vorba de o regăsire.”

FEBRUARIE. La vârsta noastră trecutul este un abis căscat în care e mortal de plăcut să te laşi să luneci.

MARTIE. Povestea micii cocoşate care se călugăreşte pentru că Isus este singurul bărbat care iubeşte femeile cocoşate.

APRILIE. Era pe vremea când mergeam în Tunisia luându-mi cu mine maşina. Nu era o treabă uşoară. Trebuia să cobor la Marsilia, să mă îmbarc pe un feribot şi, douăzeci şi cinci de ore mai târziu, să debarc la La Goulette. Într-o zi, se întâmplă să iau un copil care făcea autostopul. Încântat de chilipir, se întinde pe scaun, îşi ridică picioarele şi pune tălpile goale pe parbriz. Cincisprezece zile mai târziu, mă reîmbarc pe feribot, debarc la Marsilia şi reiau drumul spre Paris. Într-o dimineaţă de noiembrie, schimbarea bruscă de temperatură are ca efect acoperirea cu abur a geamurilor maşinii în interior. Iar pe parbriz văd apărând amprenta piciorului gol al copilului tunisian.

MAI. Poate e influenţa prezbiteriului, dar vechi probleme din copilăria mea religioasă urcă la suprafaţă. De exemplu, ca să primeşti iertarea de păcate, e nevoie de „un act de regret profund”, adică de căinţă. Dar există un păcat de care e cu neputinţă să te căieşti, cel înfăptuit din iubire. Cu acest păcat trebuie să se obişnuiască Isus, pentru că de la El vine.

IUNIE. Când un şoarece vede trecând un liliac, exclamă: „O, un înger!”

IULIE. Măcelarul meu:”Domnule Tournier, când vă cunoaşte omul în carne şi oase, ca mine, n-are nevoie să vă citească şi cărţile, nu-i aşa?”

AUGUST. Soare intens. O fetiţă cu pălărie de pai imensă pe cap se lasă pe vine şi se ghemuieşte ca să încapă în întregime în umbra borurilor largi.

SEPTEMBRIE. Moartea mea. Aş decide pentru cu multă uşurinţă. Problema e că lumea întreagă are o relaţie esenţială cu mine. Întreaga umanitate e reprezentarea mea. Bărbaţii, femeile, copiii, animalele, plantele şi peisajele, totul se află în capul meu. Dacă mi se taie, totul dispare.

OCTOMBRIE. Vânt cald, ploaie călduţă care încovoaie până la pământ tulpinile de ochiul-boului, de floarea-soarelui şi de vargă-de-aur. Adun primele castane căzute.

NOIEMBRIE. Sunt ramolit. – Dacă aţi fi cu adevărat, n-aţi spune că sunteţi. – Numai că n-o spun întotdeauna.

DECEMBRIE. „Să ai inima grea.” Îmi place locuţiunea asta care lasă să se înţeleagă că tristeţea nu este un gol, ci dimpotrivă, un plin, un preaplin care dă pe dinafară de amintiri, emoţii şi lacrimi.


Aş încheia cu „Vieţile concentrice”, un joc inventat de Tournier, care constă în a corela mai mulţi oameni celebri din acelaşi domeniu, ale căror vieţi, prin datele lor cronologice, sunt cuprinse una într-alta. Astfel: Goethe (1749-1832) – Schiller (1759-1805) – Novalis (1772-1801) şi Cezanne (1839-1906) – Gauguin (1848-1903) – Van Gogh (1853-1890).
Întâmplător, mă „jucasem” şi eu în vacanţă, chiar înainte să ştiu de acest joc, citind „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor” (Editura Polirom, 2009). Cei doi autori au şi ei vieţi concentrice: William S. Burroughs (1914-1997) şi Jack Kerouac (1922-1969).

„Jurnal extim”, Editura Humanitas, 2009, traducere de Radu Sergiu Ruba.

Niciun comentariu: