Dacă v-a plăcut “Ziua opricinicului”, atunci poate “Kremlinul de zahăr” o să vă placă şi mai mult. Construit din povestiri care funcţionează şi de sine stătător, înlănţuite însă prin elemente comune, volumul continuă ceea ce Sorokin începuse în romanul precedent. Scriitorul rus care a iritat puterea de la Moscova cu prozele sale declara într-un interviu după “Ziua opricinicului”: “Bineînţeles că e un roman despre prezent, iar el nu poate fi descris decât cu mijloacele satirei; încă trăim într-un stat ale cărui fundamente au fost create de Ivan cel Groaznic.”
“Kremlinul de zahăr” se derulează în lumea deja creată în “Ziua opricinicului”, Rusia într-un viitor apropiat şi crunt – două decenii de acum înainte - în care violenţa este parte a cotidianului, cultura e pe cale să se stingă, tehnologiile avansate sunt de regulă puse în slujba terorii, iar cocaina se consumă în familie la masa de seară. Obscenul şi grotescul sunt uneltele cu care Sorokin construieşte o satiră.
Ceea ce face ca volumul “Kremlinul de zahăr” să fie poate şi mai reuşit decât “Ziua opricinicului” este abundenţa de detalii, diversitatea poveştilor. Odată imaginată şi însufleţită această cumplită lume din viitorul apropiat, Sorokin se concentrează pe decuparea unor întâmplări distincte, stufoase în detalii. Rezultă o suită de povestiri înlănţuite nu atât prin personaje (povestiri amintind şi de cele reunite în “Dimineaţa lunetistului”), cât prin prezenţa Kremlinului de zahăr, o “delicatesă” vândută la cozi interminabile sau căzut din cer, în cutii, ca dar de Crăciun pentru copii, şi ale cărei bucăţi – turnuri, ziduri, vulturi bicefali – sunt savurate de personaje, fie ei copii, părinţi, pitici, muncitori din uzină sau torţionari. Toată lumea linge zidurile sau suge turnurile Kremlinului de zahăr, cu nespusă plăcere, în orice situaţie.
Toate atrocităţile sunt îmbrăcate în detalii fermecătoare – metodele de tortură includ o „prinţesă care nu râde” sau transformarea corpului celui anchetat în cristal pur, ameninţarea fiind un ciocănel ridicat în aer -, ceea ce nu face decât ca oroarea să fie şi mai acută. Diavolul e meşter în a lua forme plăcute, pare să spună Sorokin. Şi poate că nicicând în literatură n-a fost dulcele mai amar ca-n „Kremlinul de zahăr”.
Volumul a fost lansat în luna iunie, la Târgul de carte Bookfest.
„Kremlinul de zahăr”, de Vladimir Sorokin, Editura Curtea Veche, 2009. Traducere şi note de Antoaneta Olteanu.
(Zile şi nopţi, iulie 2009)
14 comentarii:
Într-adevăr, cartea se citește pe nerăsuflate! Am net senzația că Sorokin se joacă cu stilurile și, porbabil, doar cei care le știu pe dinăuntru, după o lectură susținută a marilor scriitori ruși, vor gusta cu adevărat volumul.
Da, e o performanţă să scrii aşa despre prezent, imaginînd un viitor apropiat, nou-născut cu diformităţi. Sorokin e o orchestră într-un om, cîntă pe rînd la toate instrumentele şi pe o mie de voci. Inteligenţa şi chiar faptul că poate să facă toate astea îl îndeamnă uneori chiar să renunţe la stil, pentru a experimenta telegrafierea poveştilor. Inegalabil, unic în peisaj. Toată frumuseţea din carte e, cumva, dureroasă, dat fiind rolul în care Sorokin o distribuie. Ce uşor ar scrie Sorokin, să zicem, basme, cu tot arsenalul de minuni pe care îl are la dispoziţie!
Cît despre gustat... un lucru e cert: n-au cum să-l guste cei care pun botul pe turnurile de "zahăr"...
Sînt un cititor pasionat al "postfețelor"! Tot ce e posterior mă încîntă!!! Aseară, după ce am terminat volumul, mă prgăteam, ca pentru o bucată bună de Kremlin dulce de zahăr, să o citesc! Surpriză: nu-i nici o postfață, așa cu se anunță la început. O fi exemplarul meu defect? Beau cafea cu lapte și mă consolez gîndindu-mă la postfața albă a nemaipomenitei Iroc'ka!
Vai! Nu mă pot abține să nu amintesc două "idile" din carte. Una se consumă între Nosov și Pogosova, o muncitoare de 18 ani, în "La uzină". A doua, cu o descriere minuțioasă a defecării fruste, eroina trăgîndu-și ferm "chiloții de lînă" în jos, se va consuma, bănuim, între Sașa și tînărul Vania, deși mai există și un al treilea... în "Haliupino".
Aşa e, ia postfaţa de unde nu-i! Am observat şi eu atunci, chiar de la început - te trimite o notă de subsol spre ceva inexistent. Păcat. Oricum, nu strică asta o carte minunată.
Ca exemple de virtuozitate în ale stilului, impresia fiind că Sorokin parodiază, că se desfată pe pielea altui autor, ar fi "Coada" ( unde se întîlnesc providențial Vera Konstantinovna cu Trofim Ilici!) sau "Scrisoarea" (în care o soră scrie celeilalte gemene, cu mare dragoste, neuitînd să o gratuleze cu gingășie ca fiind, de fapt, o "scroafă"!).
Parodie şi desfătare!
Într-adevăr, Sorokin chiar ştie să imite stilurile marilor autori ruşi. O face foarte bine, înţeleg, în "Slănina albastră", unde îi "reînvie" şi îi pune să scrie! Scrie în numele lor şi-i iese cam bine.
Cartea asta te face să-ți fie poftă să scrii!!!
Şi orice copil, ba chiar şi orice Ciupercuţ ştie: dacă ţi-e frică de poftele unui balaur, dacă te temi să nu te pape, îl deturnezi - pofta de scris e cea mai dulce şi nevinovată din toate!
Eu mă tem de pofta balaurilor de cărniţă frăgejoară. Odată, am văzut un dragon sătul cum se scărpina după ureche cu o claviculă de fetiţă!... De-atunci îmi tremură pălăriuţa. Pofta de scris e mai bună ca roua din muşchiul de arin duminică dimineaţa.
Pofta de scris și de pîrjoale din piept de păuniță bîntuie orice balaur.
Am întîlnit odată un balaur care-şi scria jurnalul cu slove mari de aur. Le picura din stupuri, prin pene de păun - înşir-te curcubee de zmeulean păgîn.
Mai este și pofta de comori ascunse în peșteri adînci, și pofta de făcut lanțuri din cozi de papădie sau din aripi pîlpîitoare de fluturi, sau pofta de mers hai-hui, dărîmînd cu lăboanțele, din plăcere, mușuroaiele dintre copacii înalți, cu scoarța însemnată de fulgerele verii...
De ce? Dar de ce să ne dărîmi muşuroaiele? Noi venim din adîncuri purtînd mesaje în baloane-curcubee...
Trimiteți un comentariu