31 ianuarie 2010
Dimineti
Mă trezesc tot mai devreme. Fără nici un efort mi se dăruiesc dimineţile lungi, rupte din noapte. Bîjbîi pe întuneric prin bucătărie, prin baie, prin cameră, deschid fereastra. Încet, încet, să nu trezim lumina. Curge zăpada topită prin burlane, o mierlă culege mere pădureţe, un cîine se ceartă cu vîntul. Aş vrea să prelungesc cît mai mult orele astea. Dar vine ora opt, îmi dezvăluie cearcănele, îmi dărîmă muşuroiul. Cînd se crapă de ziuă, ar trebui chiar să se audă un scrîşnet.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
9 comentarii:
Foarte bun text! Are "acoperire", în sensul că nimic nu pare inventat, făcut; curge de la sine cu o sinceritate dezarmantă.
Păi, mulţumesc, dar chiar e doar o însemnare jurnalieră...
Şi ce să fie trezitul ăsta tot mai de dimineaţă? O încercare inconştientă de-a mă întoarce în lumea asta, o lume neglijată? Îmi iubesc cartea. Cîţi oameni am neglijat din cauza ei? Mă număr şi eu printre ei? Şi cum să te întorci, spăşit, la toate cele pierdute de bună voie? Îmi iubesc cartea. E un păcat atît de mare? Aş vrea să mai rămîn în ea, ca într-un întuneric în care crezi că e tot ce contează. Cînd vine lumina, se vede golul din jur. Mîine mă despart de ea. Şi-apoi?
Despărțirea de-o carte la care ai tot buchist o vreme, bucurînd-te, întristîndu-te, visînd îndelung la fel de fel de variante, e necesară. De-abia după aceea vine altă carte, se fac locul liber.
Adevărat. Dar cărţile, ca fiinţele: cînd te desparţi de una, nu te prea gîndeşti la următoarea.
Cînd nu puteam să mă despart de Smeagoliţa, nu mă gîndeam la Clapoanca.
Dar gata cu văicăreala. Mă uit pe geam la un rottweiler cu botul negru înspumat de zăpadă. Şi mă gîndesc ce poveşti frumoase ar scrie ele, animalele. Pentru că ele nu pot, sîntem datori noi să le aducem în poveştile noastre.
Rottweiler?
Da, o rudă de-a ta, în negativ.
Cam la fel de mare, dar negru cu pete maronii.
Pe Smeagoliță o știu dintr-un Basm în care sînt și eu? Da Clapoanca cine este?
Cine-i Clapoanca? Grea-ntrebare!
Mă voi fofila deocamdată, cu un "No comment".
Nici Smeagoliţa cea năbădăioasă n-a fost uşor de descris. Iar Clapoanca e şi mai alunecoasă.
Trimiteți un comentariu