S-a întîmplat în ultima dimineaţă petrecută în acest fantastic spital ca un hotel de cinci stele din Timişoara. Se opriseră ploile, acoperişurile se vedeau limpede, programele tv reveniseră la locul lor, iar eu aşteptam cu sufletul la gură atît profesorul salvator care avea să noteze în fişă "Se poate externa", cît şi micul dejun, primul şi singurul după zilele de perfuzii şi ceai. Visam nu la pîine prăjită şi cafea, ci la cuvintele pîine prăjită şi cafea, ele însele purtătoare de savoare şi bucurie, cuvinte în dreptul cărora făcusem de cu seară cîte un cerculeţ pofticios, pe meniul bogat oferit de asistentă.
Atunci a venit vizita finală a medicului, dinainte de verdictul profesorului. Se zîmbea mult în spital. De-acum, puteam şi eu răspunde pe măsură. M-a întrebat cum mă simt. "Excelent", am zis, "azi plec acasă". "Stare generală bună", a notat el în foaia de observaţie. "Şi, altceva, ce să mai scriu?", m-a iscodit vesel. "Scrieţi fericită", i-am zis. Ochii mei, urmărind mîna întoarsă, au observat cu încîntare bucla zveltă a unui f, chiar şi căciuliţa finală a lui ă. Am zîmbit. Eram oficial fericită. Abia după un timp aveam să aflu dintr-o copie a fişei că medicul scrisese de fapt "afebrilă".
Atunci a venit vizita finală a medicului, dinainte de verdictul profesorului. Se zîmbea mult în spital. De-acum, puteam şi eu răspunde pe măsură. M-a întrebat cum mă simt. "Excelent", am zis, "azi plec acasă". "Stare generală bună", a notat el în foaia de observaţie. "Şi, altceva, ce să mai scriu?", m-a iscodit vesel. "Scrieţi fericită", i-am zis. Ochii mei, urmărind mîna întoarsă, au observat cu încîntare bucla zveltă a unui f, chiar şi căciuliţa finală a lui ă. Am zîmbit. Eram oficial fericită. Abia după un timp aveam să aflu dintr-o copie a fişei că medicul scrisese de fapt "afebrilă".
32 de comentarii:
ma bucur mult ca ai trecut cu bine peste toate
deci scrisese exact pe dos! cum să fii şi fericit şi afebril?
Poate niciodată n-am fost mai fericit, mai proaspăt în percepția oricărui amănunt, altădată neobservat, decît atunci cînd am fost externat a doua oara de la pavilionul Crizis... Toți mi se păreau plictisiți, prăfuiți, neputincioși în fața atîtor senzații de-o fragezime uluitoare... Redescopeream lumea cu o privire spalată de orice umbră de tristețe. Eram vesel, debordant de vesel: cîștigasem!
Vai, iar se duc textele in hău!
Ba nu, ce ești așa grăbită?
Unu, doi, unu, doi,
Hai la stical cu oloi!
Vai, corect e sticla! Șocîțeii mereu greșesc!
@Whitenoise: Mulţumesc. M-am gîndit la tine cînd îmi beam cafeaua în Piaţa Unirii. N-am apucat însă deloc să intru în librăria de pe Mercy. :)
@Ora25: Se pare că eram de-o fericire lucidă. Oricum, foarte amuzant - eram convinsă că a scris "fericită". Acolo totul părea posibil.
@Ciupivai, Şocîţel, Şaptecapete: Vai, ce dor de ţopăială, şi ce de interdicţii! Pup boticurile mustăcioase.
@Hobbitul: Prospeţimea! Între timp, venise primăvara. Cînd, cum? Anotimpurile amputate. Şi tu, ieşind din spital fără o parte din tine, partea rea, despre care afli întîmplător că va fi păstrată acolo, într-un soi de "bibliotecă", vreme de treizeci de ani.
Fericită şi afebrilă mă bucur de toate, da, parcă s-a mai luat un văl - al doilea -, sînt iarăşi acasă şi s-au oprit ploile şi mierla cîntă la fel ca înainte, şi mimoza tremură la orice apropiere, şi sînt cărţi teanc la capul patului şi e multă blîndeţe în toate.
Celor plictisiţi, prăfuiţi, poate ar trebui să li se "dăruiască" o boală. Dincolo de chin şi durere, e prospeţimea de după. Şi deodată ai vrea să faci risipă, risipă de toate.
Cîte n-ar fi de povestit despre spitalul ăsta. Reanimarea roz...
E plăcut să te faci bine pe strada Florimund de Mercy! Și să o iei încet prin prima ploaie, simțind în nări mirosul atîte de fraged al picăturlor de apă, să le culegi cu vîrful limbii de pe colțurile gurii, să le guști! Răpăitul lor fin pe trotuarele unui oraș cunoscut și redescoperit acum , cu acuitatea nouă a sufletului camuflat de trupul încă plăpînd...
vai, iar întîrzîie să apară textul Domnului Hobbit!
Pe strada Florimund de Mercy mă plimbam în Timişoara, înainte...
Dacă cumva contele Florimund ar fi avut o iubită pe nume Floribunda, şi împreună ei ar fi avut un cîine, pe-acesta l-ar fi chemat cu siguranţă Florihund.
Azi am făcut două drumuri. Ce fericire să umbli, şi nu doar să umbli, dar să umbli hai-hui, neforţat de nimic, constatînd cînd şi cînd lipsa unei anumite dureri. Să te latre aceiaşi cîini din aceleaşi curţi, şi tu să mergi încet pe lîngă garduri, doar de dragul de-a merge. Florihund la vînătoare.
Fericirea de-a umbla hai-hui! Ultima dată am avut-o cu vreo săptămînă înainte de a doua externare de la Crizis. Mă sculam pe la 5, eram singur în rezervă. Îmi puneam niște cizme imense de cauciuc, luate de la magazie, și mă porneam printre pavilioane, în sus, spre pădurea cu cireșe... O rouă abundentă împtmolea cărările abia făcute de cei care rătăceau ca și mine. ( O dată m-am întîlnit chiar cu medicul curant! Părea atît de trist față de exuberanța mea, încît i-am sugerat că e posibil să se fi făcut un transfer pacient-medic a depresie mele... A surîs și s-a dus mai departe în pădurea nesfîrșită, pierzîndu-se pe sub copacii plini de cireșe...) Aveam și un aparat simplu de radio cu tranzistori. Ascultam melodii romantice și trimiteam SMS-uri asupra situației actuale a pădurii lui Lucian Teodorovici... Eram fericit. Știam că sînt fericit!! Scăpasem de boala aceea ciudată a neputinței fără motiv aparent. Îmi mișcam picioarele vioi, culegeam cireșele roșii, ude, strălucitoare... Mă gîndeam că am învins. Carnea mea, sufletul meu se bucurau intens, gîlgîitor...
Cînd m-am trezit, am înţeles după culoare. Era totul roz în jur, de cum dezlipeai genele. Şi ştiam - văzusem din mers, în drum spre sala de operaţie, trecînd printre uşi acţionate pneumatic, ca-n Star Trek - ştiam că sala de Reanimare e roz, roz, roz. Ce fericire să te trezeşti, o clipă prelungă, să înţelegi că, uite, chiar te-ai trezit, înainte să înţelegi durerea, să te simţi de parcă tocmai a trecut trenul peste tine. Şi-apoi salonul albastru. Şi mai tîrziu primele plimbări pe terasă, o terasă imensă, de-a lungul tuturor saloanelor, cu apa de ploaie zvîntată, cu acoperişuri în depărtare şi jos, în iarbă, un fazan rătăcit, derutat de marginea schimbătoare a oraşului. Fazanul care cocheta cu un cîine vagabond. Şi eu, deasupra lor, mică şi fericită, în papuci galbeni de pluş, anticipînd...
Chestia-i că după ce citește omul descrierile astea mai că îi invidiază pe cei care au fost internați pe undeva! Ferocitatea situației e în frica ce-ți străbate sufletul, gîndindu-te că s-ar putea să străbați camera roz ca într-un final de călătorie... Mai că n-ai dori să pătrunzi niciodată în asemenea încăpere!
Vai, corect e "ce-ți umple sufletul"
Mai mult, eu nici măcar nu-ndrăzneam să mă gîndesc la camera roz! Spaimele mari sînt şi mai devreme, în altfel de plimbări şi-n poduri peste Bega şi-n corpul dezgolit lipit de masa rece unde numeri secundele şi vine noaptea pe venă.
Dar cine poate şi cine vrea să scrie despre spaimele dinainte? Mai uşor de vorbit despre "cîştigasem", "am învins", bucurii intense, fericiri afebrile.
Ciupivai, nu te laşi! De ziua ta o să primeşti ochelari noi, cu ramă de cochilie de melcopan. Şi-un stilou cu cioc de tucan.
Fericiri afebrile! Merge ca titlu!!
Păi, mă gîndeam eu venind tiptil din plimbarea de azi, ca un şoarece opărit salvat din canalizare, e oleacă mai demn să vorbeşti despre fericire decît despre chin, deşi foarte la-ndemînă nu-i...
Şi tot venind eu aşa, cu coada lipită de asfalt, mă gîndeam că uite aşa ajungi să experimentezi pentru o vreme-devreme bătrîneţea - ruşinea de a traversa încet, sub ochii nimicitori ai şoferilor grăbiţi, greutatea celor două cărţi din geantă care te lasă fără suflu, gesturi înainte ridicol de simple devenite deodată foarte complicate: trasul portierei după tine, cînd te sui în taxi.
Mi-am dat seama că îmbătrînesc iremediabil, anost, provincial, într-un taxi! Radioul deschis pe-o melodie c-o tipă tînguitoare, tipul indiferent de la volan, eu înghesuit, cu geanta pe brațe, cu genunchii dureroși, femeile trecînd pe trotuare ca prin apa albastră a unui imens acvariu: nu se auzeau, doar se mișcau lent... Am coborît greoi, mototolind plușul de pe scaunul de lîngă șofer, scăpînd din buzunar niște bani, năucit de trîntitul portierei... Unde eram? O clipă m-am clătinat pe o bordură gata să cad. A, eram în fața editurii...
Şi-n vremea asta, în timp ce corpul se clatină, ezită, nu ascultă, înăuntru sare şotronul un copil, îşi plesneşte palmele de genunchi, apoi şi le trece peste obrajii încinşi şi se uită roată în jur ca şi cînd vede totul pentru prima oară. Cu el ce ne facem?
Copilul acela iscoditor, curios să știe de ce există ploaia și cum se curbează curcubeile peste oraș, la periferie, și de ce e frumoasă instructoarea de pioneri de care chiar se și îndrăgostește, conducînd-o acasă cu tramvaiul, seară, indifernt la bătaia cu cureaua aplicată de taică-su (ce vine așa tîrziu băiatul ăsta!), copilul căruia i se face cadou o minge de fotbal și e roșu de fericire, iar pe maidan minunea aceea, cusută cu șnur, e făcută ferfenița de copii mai mari... Copilul citind pe ascuns cărți de aventuri pînă maică-sa îi găsește ascunzătoarea, și rămîne înmărmurită despre ce crime citește Tuculuc! Și-i confiscă vreo patruzeci de volumașe, le ascunde, ea acum, pe un dulap enorm, cu placă de marmoră și turnuri sculpate, iar Tuculuc, viclean, le citește în continuare și le pune la loc... Cîte nu trec fulgerător prin mintea mea, în liftul ce urca spre secretariatul editurii...
Vai, ar trebui să fie: "despre ce crime oribile află"
Copilul nu e în minte. Copilul e în lift.
Stăteam, fetiţă şi bătrînă, singură în salonul albastru. Aveam alături doar Dilemateca pe aprilie; pe copertă zîmbea Florin Lăzărescu, dinăuntru zîmbea Radu Cosaşu - ce fericită m-a făcut fericirea dînsului, bucuria cu care vorbea, din nou, de "Povestirile lui Nabokov". În dreapta picura perfuzia dulce, în stînga rîndurile, dilatate, hrănitoare şi ele.
Copilului Tuculuc trebuie să i se scrie basme, basme anume pentru el, să uite de clătinarea pe bordură.
Și apoi cobrînd, iar în lift, cu gîndurile vraiște, cu urechile zumzăind permanent, cu plasa grea, plina cu cărți, printre care și teribila "Viață și destin" a lui Grossman, mirîndu-mă cum am trecut prin perioda Gheorghe Gheorghiu Dej,prin perioada Ceaușescu, prin cea postdecembristă, pînă acum, da pînă acum. Cîte nu-s de povestit! Și o să termin în orașul meu de provincie... apoi muri, se va zice... să mă țin bățos, mă salută portarul, nu mai iau taxiul, piața e de-un fast cosmopolit, ridichi turcești, roșii turcești... banane, mere tot străine, oh!
Vedeţi dumneavoastră, cu liftul doar se urcă. Ar fi trebuit să coborîţi pe scări, cine ştie...
Şi nu era mai bine să ne fi oprit acolo, la "fericiri afebrile", unde aţi ales şi titlul?
Măcar acum să oprim liftul între etaje, să chemăm Prinţesa de Uf, Prinţul Cartof, Regele Coropişniţ...
Bine, se oprește liftul între etaje! Li se fac mulaje! Prințul Cartof are-un mare Of! Anume, plin de năduf, o trage de cîrlionți pe Prințesa de UF!! Profită, se va zice în bloc de o oarecare Pitulice, da, ei profită că colivia asta e oprită și trebuie să fie salvați de Marii Cîrnați de la pompieri de mîine și de alaltăieri!!
Vai, să vina Regele Coropișniță, să le pună o prîșniță, fix între etaje, cînd cad peste prăjiturile din bagaje!
Prinţesa de Uf spera sufocată-n corsaje că Prinţ Cartof nu rămîne fără semnal taman între etaje. Că dă pe furiş sms-uri cifrate, precum hobbitul din grădina de cireşi înrourate, şi-i comandă astromelii pistruiate-n petale, fără de care e greu să-ţi revii din blocaje, Prinţ Cartof, Prinţ Cartof, uf şi of...
Asta e o blasfemie! Eu din mob mi-am făcut scrob, pînă și Pitul'cea știe!
Trimiteți un comentariu