A fost un an cumplit şi nu ştiu cum să-l termin. Să-i zic "cel mai cumplit" şi să-l ferfeniţesc aşa, cu etichetă cu tot?
Ieri a fost ziua lui tata. L-am sunat, nu prea ştiam ce să vorbim. El vedea nişte păsări roşii pe fereastră, eu îi ziceam că sînt cinteze, el mişca perdeaua, păsările zburau.
De la tata am învăţat ce frumos e să taci, eram aşa de mică, era aşa de tînăr. O măsuţă cu piese de şah şi-o scrumieră între noi.
Pentru fiecare ştire despre sinuciderea cuiva, eu tac cinci sute de semne. Pentru fiecare rînd scris despre un posibil motiv, eu tac un motiv, pentru fiecare vorbă care scotoceşte, dezveleşte, arată slăbiciunea, eu tac şi învelesc, acopăr, ascund, strîng în braţe învingătorul. Şi sper, stupid, să se audă.
Cînd am mişcat perdeaua, cînd au zburat păsările?
În Serbia s-a interzis fumatul în locurile publice. În iunie anul viitor, o să mă aşez la graniţă şi-o să suflu tot fumul spre casă. Planuri, planuri, dar aşa aş pune capul pe-o pernă, aşa m-aş odihni, aşa aş pleca.
Citesc "O lume dispărută". Plăcerea e prea intensă pentru ca plăcere să fie cuvîntul potrivit. N-am zis-o eu.
6 comentarii:
Tu citești "O lume dispărută", eu tocmai am terminat, năucit, "Cevengur" și răsfoiesc o postfață la "Fără speranță", prima carte de memorii a Nadejdei Maldenștam. Și nu cred că voi putea vreodată scrie proză ca lumea, deși aș avea multe de zis, de imaginat, pentru perioada 55-65, pentru cea ceaușistă, pentru cea de după 89...
Vă răsfăţaţi, aţi sărit la postfaţă! Eu o să sar la ale mele, cu poftă egoistă. E atît de bună cartea asta, atît de bine scrisă, atît de densă, de savuroasă în detalii, chiui, rîd, pufnesc şi oftez tot citind, amintind, recunoscînd, contrazicînd, fiind de acord...
Citisem la începutul lunii primele două părţi, ale lui Paul Cernat şi Ion Manolescu, apoi făcusem o pauză cu un roman, o răsuflare lungă, ieri m-am întors în lumea dispărută şi îl citesc pe Angelo Mitchievici. "Aş vrea să scriu despre lucrurile care m-au emoţionat şi nu ştiu să fac corect tăietura între bine şi rău", zice Angelo, şi întocmai aşa citesc şi eu, tot ca şi cum aş strînge în palmă o lamă de ras veche, ca şi el; aşa am şi început să citesc, căutînd lumea mea dispărută şi întrebîndu-mă cum de-am început să scriu despre ea şi de ce, şi cum să continuu. Caut cioburi, mă tai în ele, fericirea se transformă în negură, apoi mă întorc la cartea asta, uite-l pe Angelo copil, ascultînd fermecat un vecin cîntînd la chitară. Şi aud şi eu deodată muzica vecinei, nu, mai bine să nu zic ce ascultă, mai bine să nu zic şi să nici nu aud. Deodată am alţi vecini, alţi prieteni, doar că sîntem departe unii de alţii, ceea ce ne leagă e chiar lumea dispărută.
Întrebarea pe care o punea Osip Mandelștam soției sale, Nadejda, era: "De ce crezi tu că trebuie să fii fericită?"
Da, chiar aşa. La Radu am auzit-o prima dată. Merge cititul? Că lumea mea dispărută s-a terminat...
În noiembrie,1933, Mandelștam scrie o poezie despre (și împotriva lui!) Stalin pe care o recită apropiaților. Ea va ajunge la destinatar. În mai, 1934, este arestat si apoi exilat la Voronej. Asta pentru că a intervenit la Stalin însuși Buharin care spune într-un post scriptum că și Pasternak este neliniștit de arestarea lui Mandelștam. Pasternak primește celebrul telefon de la Stalin că totul va fi bine. Dar în 1938 e arestat din nou cu indicația de a fi dus la Kolîma. Moare într-un lagăr de tranzit și e aruncat la groapa comună. Mandelștam i-ar fi zis soției sale: "De ce te plîngi, poezia este apreciată doar aici, la noi, doar aici ești ucis pentru ea.Nicăieri nu a mai fost ucis cineva din cauza poezie."
Iarăşi un citat celebru!
Primesc şi eu „Cevengur” luni şi sînt cu urechile ciulite, stau la pîndă, miroase a noi plăceri. Pe una, venită tocmai din Franţa şi comandată cu mari sacrificii, am găsit-o turtită sub preşul de la intrare, bine că nu mi-a dibuit-o pisica vecinilor! Poştaşul sună întotdeauna de două ori, dar dacă nu eşti acasă tot degeaba...
Trimiteți un comentariu