24 aprilie 2011

Un drum


Semn că deloc nu-i iluzorie tăcerea – nici pîs n-a zis telefonul de Paştele acesta, Slavă Iepuroiului de văgăună! Nici un sms, nici un apel, nici dat, nici primit, să fie primit! Şi-am pornit-o, după paginile de dimineaţă, într-o plimbare lungă şi demult ticluită, în celălalt capăt al oraşului, dacă oraş poate fi numită zona aceea. Înarmată cu noua pelerină de mohair lucrată astă iarnă, iată-mă închizînd cartea, iată-mă închizînd uşa, iată-mă lăsînd în urmă şi blocuri, şi curţi cu pitici de ipsos. Pitici care între timp au primit pamperşi ca să-şi ascundă goliciunea, vai, dar ce te faci că le-au rămas mînuţele înăuntru... Iar alături mai e o piticuţă care-şi frînge mîinile de îngrijorare.

Şi ruinele caselor care-au fost, în urmă rămîn şi ele, cît a mai rămas, cît a dispărut, cît o să dispară şi n-o să zică nici ah, şi grădinile în care odinioară creşteau tufe de zmeură, şi camerele înalte cu douăzeci şi două de pisici de Angora şi persane, în urmă şi ele.

Şi peste pod, şi peste calea ferată, cu soarele în faţă şi munţii încă înzăpeziţi într-o gară, departe în sud.

Şi strada, iat-o, nici un om nicăieri, obloanele trase, zăvoare peste tot, un telefon cu fise, spitalul de nebuni, vîrtejuri de praf înălţîndu-se, ocolind sîrguincios esenţialul.



Şi iată casa, casa unde l-am dus anul trecut pe Smeagol, motănelul adoptat de la AnimalLife şi ţinut vreme de vreo două luni pînă i-am găsit un colton, monstruleţ drag. Ferestrele-s deschise, o adiere leagănă perdelele croşetate, motănelul nu-i de văzut, are treabă ca orice motan, doarme prin vreun cotlon, scîrţîie după vrăbii, tresare în vis. Şi-o găină maro pe calea ferată, astăzi nici trenurile nu îndrăznesc să mai treacă.

Apoi o biserică romano-catolică, poarta mare deschisă, grilajul închis, un Isus copil şi o rază înclinată scăldînd doar o bancă în lumină, întrebare, linişte, deocamdată atît.
Să-l ierţi, împotriva voinţei sale, pe cel ce te-a scuipat cu otravă.


12 comentarii:

Radu Vancu spunea...

Hristos a inviat, Vera.
Prin locurile unde ai fost tu azi am copilarit eu.
Pe acel Isus copil credeam ca l-am uitat, iata ca mi-ai facut un cadou tare frumos.

hobbitul spunea...

Minunat! Dar nu văd găina cu pricina!! Mă-ncercă o nostalgie nesfîrșită cînd văd liniile de cale ferată și zidurile gabene, cu obloane verzi, ale casei cu țigle vechi, mucegăite de ploi...

Veronica spunea...

Radu, e o zonă foarte frumoasă, de fapt îmi plac toate zonele cu case, cu străzi prăfuite, garduri, obloane, găini, copilaşi cu cruci în spinare... Am fost fericită cînd i-am găsit casă lui Smeagol acolo. Uite că nu ştiam că m-am plimbat prin copilăria ta!

Veronica spunea...

E.B.: Găina, ţanţoşă şi nepăsătoare ca o vecină de-a mea cînd pleacă la piaţă, e în poza cu calea ferată, în stînga liniilor. Casa cu uşi şi ferestre zăvorîte m-a topit şi pe mine, îmi aminteşte de un colţ de stradă din Timişoara, spre casa părinţilor, altă zonă care se ţine cu dinţii de trecut, în timp ce-o trage prezentul de picioare

hobbitul spunea...

Cine a stat mai demult în casele astea aparent parăsite, cu obloanele trase veșnic, cu ușile pecetluite de uitare? Spun “aparent”, fiindcă în ele sînt sigur că mișună fel de fel de animăluțe (și mă gîndesc la șoarecii banali, cenușii, grijulii și umili ca niște fucționari gogolieni ai singurătății sau la șobolăneii dînd de-a dura trupurile lor grăsane și cu coada lungă și subțire, parcă invocînd spirite și duhuri rele, ademenind vrăjitoare descărnate, lubrice care s-ar juca rîzînd cu dînșii lîngă mari bidoane vechi păstrînd puțin ulei rînced pe fund, ca ele, în final, să-i prăjească de vii pe aragaze fără butelii, așa, ca-ntr-o scamatorie, și să-i mănînce cu poftă, sugîndu-le oscioarele tandre ) sau insecte ciudate, orientîndu-se prin întuneric doar cu antenele infinite ca mustațile răsucite ale lui Salvador Dali. Dar obiectele abandonate în camerele cu unghere umede: canapelele cu arcuri frînte de amoruri domestice, tihnite, postprandiale, dulapurile de bucătărie ticsite cu vrafuri de farfurii cu floricele albastre pe margini, cu furculițe cu dinții cariați de rugină, cu căni fără apă, avînd toartele ciuntite, cu mari polonice seci, cu calupuri de drojdie uscată și cu solnițe siltare, tîjind după tulburătoarele cristale de sare…

hobbitul spunea...

Întotdeauna am bănuit că în asemenea case se ascund ființe uluitor de frumoase, de-o albeață lunară a carnației păzite în veșminte străvezii, ușoare, mai degrabă dezvăluind decît protejînd pielea catifelată vioriu, fiiințe ce se uită în oglinzi împăienjenite, adînci, verzui, pînă ce orbesc admirîndu-și trupurile interzise mîngîierilor obișnuite, lumești, fascinate de propria lor plăcere de-ași atinge cu vîrful degetelelor fuselate delicat sfîrcurile sîngerii ale sînilor cuibăriți în aerul lînced, stătut, al unor secole mai mici, cînd se credea că pămîntul e plat ( căci dacă ar fi rotund cei de la antipod ar merge cu capul în jos!) și soarele se învîrte, năucit de atîta dor, în jurul lui.

hobbitul spunea...

Și cum să nu mă doară sufletul de bucurie, cînd ani de zile am visat cu ochii duși-duși-duși pe străluicirea liniilor ferate, mereu paralele, mereu îngustîndu-și în departare spațiul dintre ele ca spre o înmănuchiere definitivă, undeva, în cine știe ce haltă minusculă, zvîrlită în cîmp. De obicei în gările dezafectate, cu personalul dispărut, pe liniile moarte, cu garnituri întregi scoase din circulație, se întîmplă minuni! Apare fantoma cîte unei drezine alunecînd fără nimeni în ea…

Veronica spunea...

Şi eu care mă pregăteam, ca-n zilele tihnite de luni deghizate-n duminici, să ies comod în prelungiri cu citatul cu găina! Nu mai merge, s-a jumulit. Acum s-ar potrivi povestea cu "sfîrcîiala", pe urmele unui joc de cuvinte, dar ce poveste lungă şi complicată mai e şi asta...

hobbitul spunea...

Uite că am depistat și eu, mărind poza, în stînga liniilor, de fapt pe drum, găina! Un mototol de pene străbătînd calm, nesperiat de mașini, pe partea carosabilă. Iar tu acum fugi la altceva, la “sfîrcîială”, promițînd explicații destule de complicate. Așa că am căutat într-un dicționar de arhaisme ce-i cu sfîrcîiala asta! Ar însemna: 1. tragere pe nas și cu zgomot a aerului; smiorcăire, smîrcîire, sfîrcîit. 2. tragere pe nas a tabacului, pipare. Normal că dacă nu cunosc contextul degeaba mă strofoc eu acum. Așa că s-ar cuveni să mă pui în temă și pe mine!

Veronica spunea...

Ca să scurtez la sînge o poveste lungă, ideea ar fi că eram la vînătoare de cuvinte de tipul "doi în unu", îmi trebuia unul care să cuprindă şi smiorcăiala prefăcută a unui personaj feminin, şi cauza smiorcăielii, şi anume o muşcătură foarte precisă. Aşa mi-a ieşit în cale minunatul "sfîrcîit" şi sora lui mai plină de iniţiativă, "sfîrcîirea". E limpede de-acum şi cam în ce zonă era muşcat personajul şi de ce m-a amuzat aşa de mult potrivirea. Pentru ilustrare, a se vedea tabloul "Originea Căii Lactee", de Tintoretto.
Totuşi, după ce m-am jucat cu cuvîntul ăsta, l-am abandonat pentru un altul, mai la locul lui (în poveste). Asta-i soarta... Dar l-am păstrat la clasor!

hobbitul spunea...

Care va să zică, chirurgical vorbind, aduceai sensul sfîrcuirii pe lîngă o ablație de mamelon, ca apoi să mă bag eu ca nebunul cu capul în albume și să caut Tintoretto cu “Originea Căii Lactee”! Dar pe urmă să te răzgîndești și să pui la presat în glosarul tău cuvîntul! Mă depășește, rămîn la găina inițială, așa cît e ea de găină cinstită pe lumea asta! Vorba cîntecului învățat de la vărul meu mai mare, Pilu, bucuros că a mai luat un examen la care era tufă: „Măi copii, nu fiți cretini,/ Nu mai omorîți găini./ Căci găina ne dă nouă/ Lapte, caș, brînză și ouă!” Și rîdea în hohote de bariton!

Veronica spunea...

Cam aşa se striga şi cînd eram eu mititică, pe la cozile la carne şi lapte, doar că ultimul vers era: "Lapte, brînză, unt şi ouă". Unt în loc de caş. Tot lactate, altă sfîrcîială, tot trei litere. Cu treiul ăsta poate am putea continua aniversar, data viitoare.