27 august 2011

Toamna, toamna



Combinaţie de vînt puternic şi soare strălucitor. Se face cum se face, şi viaţa copiază cartea din care abia ai ieşit. Zi după zi. Te plimbi, ultimele zile de august, deja frunze în vîrtejuri pe lîngă borduri, plopii şi mestecenii primii, îi auzi şi noaptea foindu-se, “sau frunzele căzînd în beznă de la diferite altitudini, niciodată căzînd pe pămînt două în acelaşi timp, apoi rostogolindu-se roşii şi maro şi galbene şi gri, vioaie pentru o clipă, da, prin beznă, pentru o clipă, apoi adunîndu-se în mormane, un morman ici, un morman colo, pentru a fi răscolite cu picioarele de fericiţi băieţi şi fete ce se întorc de la şcoală spre casă, aşteptînd cu nerăbdare Halloween-ul şi pe Moş Nicolae şi Crăciunul şi Anul Nou, hah!, da, fericiţi băieţi şi fete aşteptînd cu nerăbdare Anul Nou fericit, şi apoi probabil duse în vechi tărăboanţe şi folosite de săraci ca îngrăşămînt în primăvara viitoare, şi un om sosind”, dragă Arsene, şi mereu un om care stă.

Şi cauţi mai în urmă, ca să mergi un pic înainte, şi „Frunzele au început să salte şi să se împrăştie, ramurile cele mai înalte să se tînguie, cerul s-a spart şi s-a destrămat în pete de albastru înspumat, pinul de fum s-a răsturnat înspre răsărit şi a dispărut, iazul a devenit deodată o panică de gri şi alb, de apă şi pescăruşi şi pînze. Era de parcă Timpul îşi pierduse deodată răbdarea sau avea un atac de panică.” Un moment bun pentru înălţat zmeie, dragă Celia, în curînd se va striga Închiderea!

Şi un pas lateral, în altă istorie. Fiindcă „Toamnă, ploaie”, zicea Martha, închizîndu-şi cu zgomot poşeta. „Ei, doar o ploicică”, o corecta Dreyer. Iar mai tîrziu, tot Martha, alături de alt bărbat, cu vîrful umbrelei înlătura frunza uscată pe care a străpuns-o cu tocul. Şi un pas şi mai înapoi, un pic spre malul apei, pe-acolo pe unde se plimbă Hermann cu Lidia, „acolo ne-am oprit pe un podeţ, proptindu-ne cu coatele de balustradă. Dedesubt, pe suprafaţa liniştită a apei, am admirat replica exactă (ignorînd modelul, desigur) a tapiseriei de toamnă a parcului, cu frunzişul multicolor, albastrul sticlos al cerului, conturul întunecat al parapetului şi al feţelor noastre înclinate. Cînd cădea lent o frunză, fîlfîia în sus spre-a o-ntîlni, din adîncurile umbroase ale apei, dublura sa inevitabilă. Întîlnirea lor era tăcută. Frunza cobora rotindu-se în jos, şi rotindu-se în sus se ridica înspre ea, nerăbdătoare, reflexia sa exactă, frumoasă, letală. Nu-mi puteam desprinde privirea de la acele întîlniri inevitabile.” Trece o răsuflare. „Haide“, spune Lidia. „Toamnă, toamnă”, după un timp. Şi robul ostenit o urmează, străpungînd frunzele cu bastonul. „Ce drăguţ trebuie să fie în Rusia acum”, nu-i aşa, drag rob ostenit?

2 comentarii:

hobbitul spunea...

Și printre toate fragmentele astea, printre povestirile adunate de o mînă harnică, eu, anost, venind de la piață cu o plasă plină cu roșii enorme, cinci kilograme de roșii, aproape de un kilogram fiecare (fiindcă în plasă am doar 7-8 rosii zemoase, cu pielița întinsă, mai-mai să crape mustind), fericit că a venit cel care le vinde la taraba uneori acoperită cu o pînză albastră, promițîndu-mi că pe marțea viitoare mai aduce. Roșii, zice, culese chiar de mine, pentru dumneavoastră, că va știu pofticios, nu luați și mere? da, într-o zi de toamnă deja, acum, nemaisesizînd lumina albă, aerul transparent al sfîrșitului de august, copleșit de griji mărunte, depărtat de vechile lecturi, căutînd totuși întruna miraculosul, minunea ce se poate întîmpla oricînd în plină stradă…

Veronica spunea...

Am vrut să adun frunze, e păcat de atîta risipă, să umplu perne şi cutiuţe cu ele, în curînd n-o să mai fie decît corbi în copaci, dar m-am uitat mergînd mai departe, vîrtejuri, vîrtejuri, de ce-ar fi rea risipa, ca să nu mai vorbim de păsări?