23 februarie 2013

Darul

Darul
Vladimir Nabokov
- fragment -

La universitate, Iaşa s-a împrietenit bine cu doi colegi studenţi, Rudolf Baumann, un neamţ, şi Olia G., o compatrioată – ziarele germane nu i-au scris numele întreg. Ea era o fată de vârsta lui şi de aceeaşi condiţie socială, ba chiar, cred, şi din acelaşi oraş cu el. Familiile lor, totuşi, nu se cunoşteau. N-am avut ocazia să o văd decât o singură dată, la o serată literară cam la doi ani după moartea lui Iaşa – îmi amintesc fruntea ei remarcabil de lată şi senină, ochii de culoarea acvamarinului şi gura mare şi roşie, cu puf întunecat deasupra buzei superioare şi o aluniţă mare la comisură; stătea cu braţele încrucişate deasupra pieptului moale, trezind deodată în mine toate asociaţiile literare cuvenite, precum praful unei frumoase seri de vară şi pragul unei taverne de la autostradă, şi privirea atentă a unei fete plictisite. Cât despre Rudolf, nu l-am văzut niciodată personal şi pot concluziona numai din cuvintele altora că avea un păr blond deschis, pieptănat pe spate, era rapid în mişcări şi chipeş – genul dur, musculos, amintind de un câine de vânătoare. Astfel, folosesc diferite metode de a-i studia pe fiecare dintre aceşti trei indivizi, care le afectează atât substanţa, cât şi coloratura, până când, în ultima clipă, razele unui soare care îmi aparţine şi totuşi îmi este de neînţeles, îi atinge şi îi egalizează în aceeaşi izbucnire luminoasă.

Iaşa ţinea un jurnal, iar în acele însemnări definea clar relaţia comună dintre el, Rudolf şi Olia ca „un triunghi înscris într-un cerc”. Cercul reprezenta prietenia normală, simplă, „euclidiană” (cum zicea el) care îi unea pe toţi trei, aşa încât dacă n-ar fi existat decât cercul, uniunea lor ar fi rămas una fericită, lipsită de griji şi intactă. Dar triunghiul înscris în el era un sistem diferit de relaţii, complex, chinuitor şi formându-se lent, care avea o existenţă proprie, absolut independentă de închiderea sa obişnuită, a prieteniei uniforme. Acesta era banalul triunghi al tragediei, format în interiorul unui cerc idilic, şi simpla prezenţă a unei asemenea structuri suspect de precise, ca să nu mai zic nimic de contrapunctul elegant al dezvoltării sale, nu mi-ar fi permis niciodată să îl transform într-o nuvelă sau într-un roman.

„Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui Rudolf”, scria Iaşa în stilul lui tumultos, neoromantic. „Iubesc proporţiile armonioase ale acestuia, sănătatea, bucuria de a trăi. Sunt îndrăgostit feroce de acest suflet suplu, bronzat şi dezgolit, care are un răspuns la toate şi trece prin viaţă aşa cum traversează o sală de bal o femeie stăpână pe ea. Nu-mi pot imagina decât într-o manieră extrem de complexă şi abstractă, pe lângă care Kant şi Hegel sunt joacă de copil, extazul feroce pe care l-aş simţi dacă cumva... Dacă cumva, ce? Ce pot face eu cu sufletul lui? Asta mă omoară – jindul acesta după un instrument nespus de misterios (aşa cum Albrecht Koch tânjea după „logica de aur” în lumea nebunilor). Sângele-mi fierbe, mâinile-mi îngheaţă ca ale unei şcolăriţe atunci când rămân singur cu el, iar el ştie asta şi îi devin respingător şi el nu-şi ascunde dezgustul. Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui – iar asta e la fel de zadarnic ca şi cum te-ai îndrăgosti de lună.”

Greaţa lui Rudolf este de înţeles, însă dacă priveşti chestiunea cu mai mare atenţie, se poate bănui că probabil pasiunea lui Iaşa nu era, până la urmă, chiar aşa de anormală, entuziasmul lui era, până la urmă, foarte asemănător cu acela al multor tineri ruşi la mijlocul ultimului secol, elevul tremurând de fericire atunci când, ridicându-şi genele mătăsoase, profesorul său cu frunte palidă, un viitor lider, un viitor martir, se întoarce către el; şi aş fi refuzat să văd în cazul lui Iaşa o deviaţie incorigibilă, dacă Rudolf ar fi fost, în cea mai mică măsură, un profesor, un martir sau un lider; şi nu ceea ce era în realitate, un aşa-zis „Bursch”, un neamţ „obişnuit”, în ciuda unei anumite aplecări spre poezia obscură, muzica şchioapă, arta strâmbă – care nu afecta în el acea sănătate fundamentală de care Iaşa era fascinat, sau credea că era.

Fiul unui tâmpit de profesor respectabil şi al fiicei unui funcţionar public, Rudolf crescuse într-un minunat mediu burghez, între un bufet ca o catedrală şi cotoarele unor cărţi adormite. Era jovial, deşi nu bun; sociabil, şi totuşi un pic capricios; impulsiv, şi în acelaşi timp calculat. S-a îndrăgostit categoric de Olia după o plimbare cu bicicleta, făcută împreună cu ea şi cu Iaşa în Pădurea Neagră, o excursie care, după cum a mărturisit el mai târziu, la anchetă, „a fost o revelaţie pentru noi trei”; el s-a îndrăgostit de ea la nivelul cel mai de jos, primitiv şi nerăbdător, dar din partea ei a primit un refuz tăios, accentuat de faptul că Olia, o fată indolentă, acaparatoare şi ciudată, posomorâtă, a înţeles la rândul ei (în aceeaşi pădure de brazi, lângă acelaşi lac rotund şi negru) „că s-a îndrăgostit de” Iaşa, care a fost la fel de împovărat de asta cum era Rudolf de ardoarea lui Iaşa, iar ea însăşi era de ardoarea lui Rudolf, aşa încât relaţia geometrică a sentimentelor lor circumscrise era completă, amintind de legăturile reciproce tradiţionale şi cumva misterioase ale dramatis personae ale dramaturgilor francezi din secolul al optsprezecelea, unde X este l’amante de Y („cea îndrăgostită de Y”), iar Y este l’amant de Z („cel îndrăgostit de Z”).
Până iarna, a doua iarnă a prieteniei lor, au devenit absolut conştienţi de situaţie; iarna a fost petrecută studiind lipsa de speranţă. La suprafaţă, totul părea să fie bine: Iaşa citea neîncetat; Rudolf juca hochei, gonind cu măiestrie pucul pe geaţă; Olia studia istoria artei (care, în contextul epocii, suna – ca şi tonul întregii dramei în cauză – ca o notă insuportabil de tipică şi, prin urmare, falsă); înăuntru, însă, creştea un atroce chin ascuns, care a devenit formidabil de distructiv din clipa în care aceşti nefericiţi tineri au început să descopere o oarecare plăcere în chinul lor împăturit în trei.

Vreme îndelungată, au respectat un acord tacit (fiecare ştiind, într-un mod neruşinat şi lipsit de speranţă, totul despre ceilalţi), de a nu-şi menţiona niciodată sentimentele atunci când erau toţi trei împreună; dar ori de câte ori unul dintre ei era absent, ceilalţi doi se porneau inevitabil să discute despre patima şi suferinţa lui. Dintr-un oarecare motiv, au sărbătorit Anul Nou într-un restaurant dintr-una din gările din Berlin – probabil fiindcă în gări armamentul timpului este deosebit de impresionant – iar apoi s-au plimbat gârboviţi prin zloata multicoloră a sinistrelor străzi în sărbătoare, iar Rudolf a propus ironic un toast pentru devoalarea prieteniei lor – iar de atunci, la început cu discreţie, dar în curând cu tot extazul sincerităţii, aveau să-şi discute laolaltă sentimentele, fiind toţi trei de faţă. Atunci a început triunghiul să îşi erodeze circumferinţa.

Bătrânii Cernîşevski, la fel ca şi părinţii lui Rudolf şi mama Oliei (o sculptoriţă obeză, cu ochi negri şi încă frumoasă, cu o voce joasă, care îngropase doi soţi şi obişnuia să poarte coliere lungi care arătau ca nişte lanţuri de bronz), nu doar că nu au simţit că se apropia ceva fatal, dar mai şi răspundeau cu încredere (dacă se ivea cineva care să întrebe într-o doară, printre îngerii care deja convergeau, deja roiau şi se agitau în jurul leagănului în care stătea un revolver mic şi negru proaspăt născut) că totul era în regulă, că toată lumea era fericită. După aceea, însă, după ce se întâmplaseră toate, amintirile lor înşelate au făcut toate eforturile pentru a descoperi în rutina trecutelor zilelor identic colorate, urme şi dovezi a ceea ce avea să urmeze şi, surprinzător, aveau să le găsească. Astfel, Madame G., făcându-i o vizită de condoleanţe lui Madame Cernîşevski, credea cu convingere ce spunea atunci când insista că presimţise tragedia de mult – chiar din ziua în care intrase în salonul semi-întunecat unde, imitând diversele triste înclinări ale alegoriilor de pe basoreliefurile funerare, Olia şi cei doi prieteni ai ei stăteau neclintiţi pe canapea, în tăcere; nu a fost decât o armonie a umbrelor, pasageră şi de moment, dar Madame G. pretindea că observase acel moment sau, mai degrabă, îl pusese deoparte pentru a reveni la el câteva luni mai târziu.

Până în primăvară, revolverul crescuse. Îi aparţinea lui Rudolf, dar vreme îndelungată a tot trecut pe neobservate de la unul la altul, ca un inel cald alunecând pe un fir într-un joc de salon, sau o carte de joc cu dama de pică. Oricât de ciudat ar putea părea, ideea de a dispărea toţi trei împreună, pentru se a putea restabili – deja într-o altă lume – un cerc ideal şi fără cusur, fusese dezvoltată cel mai activ de Olia, deşi acum e greu de stabilit cine a propus primul şi când. Rolul poetului în această întreprindere era preluat de Iaşa – poziţia lui părea cea mai lipsită de speranţă de vreme ce, în fond, era cea mai abstractă; există, totuşi, tristeţi pe care nu le poţi vindeca prin moarte, de vreme ce ele pot fi tratate mult mai simplu prin viaţă şi-ale sale jinduri schimbătoare; un glonţ material este neputincios în faţa lor, în timp ce, pe de altă parte, se descurcă prea bine cu pasiunile mai banale ale inimii, ca ale lui Rudolf şi Olia.
De-acum se găsise o soluţie şi discuţiile pe marginea ei deveniseră deosebit de fascinante. La mijlocul lui aprilie, în apartamentul pe care îl avea pe-atunci familia Cernîşevski, s-a petrecut ceva care se pare că a servit ca impuls final pentru dénouement. Părinţii lui Iaşa plecaseră liniştiţi la cinematograful de peste drum. Rudolf s-a îmbătat pe neaşteptate şi s-a dezlănţuit, Iaşa l-a tras deoparte de Olia şi toate acestea s-au întâmplat în baie, iar acum Rudolf, înlăcrimat, îşi aduna banii care îi căzuseră cumva din buzunarele pantalonilor, şi câtă deprimare simţeau toţi trei, câtă ruşine, şi ce tentantă era uşurarea oferită de finalul programat pentru ziua următoare.

După cina de joi, în data de optsprezece, care era şi a optsprezecea aniversare a morţii tatălui Oliei, s-au dotat cu revolverul, care devenise deja destul de corpolent şi independent, şi, pe o vreme lejeră şi inconsistentă (cu un vânt umed de la vest şi o rugină violet de panseluţe în fiecare grădină), au pornit cu tramvaiul 57 spre Grünewald , unde plănuiau să găsească un loc retras şi să se împuşte unul după altul. Stăteau în picioare pe platforma din spate a tramvaiului, toţi trei purtând impermeabile, cu feţe palide şi buhăite – iar cascheta cu vizieră mare a lui Iaşa, pe care n-o purtase de vreo patru ani şi pe care şi-o pusese astăzi din vreun motiv sau altul, îi dădea un aer ciudat de plebeu; Rudolf era cu capul gol, iar vântul îi ciufulea părul blond, dat pe spate de pe tâmple; Olia stătea sprijinindu-se de balustrada din spate, strângând bara neagră cu o mână albă şi fermă, cu un inel proeminent pe arătător – şi privea cu ochii îngustaţi la străzile ce se derulau cu smucituri, şi tot timpul călca din greşeală pe pedala blândului clopoţel din podea (menit pentru piciorul uriaş, ca de piatră, al vatmanului, atunci când vagonul din spate devenea primul). Acest grup a fost remarcat din interiorul tramvaiului, prin uşă, de Iulii Filippovici Posner, fostul tutore al unui văr de-al lui Iaşa. Aplecându-se iute în afară – era o persoană alertă şi sigură pe sine – i-a făcut semn lui Iaşa, care, recunoscându-l, a intrat.
— Ce bine c-am dat peste dumneavoastră, a zis Posner.
Şi, după ce i-a explicat în detaliu că se ducea cu fiica lui de cinci ani (care stătea singură la fereastră, cu nasul moale ca de gumă lipit de geam) să îşi viziteze nevasta la maternitate, şi-a scos portofelul, şi din portofel cartea de vizită, iar apoi, profitând de o oprire întâmplătoare a tramvaiului (trolul se desprinsese de fire la o curbă), şi-a tăiat vechea adresă cu un stilou şi a scris-o pe cea nouă deasupra.
— Aşa, a zis, daţi-i asta vărului dumneavoastră de îndată ce se întoarce de la Basel şi amintiţi-i, vă rog, că încă mai am la el câteva dintre cărţile de care am mare, mare nevoie.

Tramvaiul gonea pe Hohenzollerndamm, iar pe platforma sa din spate Olia şi Rudolf continuau să stea în picioare la fel de serioşi ca şi înainte, în vânt, dar se petrecuse o anumită schimbare tainică: prin actul de a-i lăsa singuri, fie şi numai pentru o clipă (Posner şi fiica lui s-au dat jos foarte curând), Iaşa rupsese de fapt alianţa şi îşi iniţiase separarea de ei, aşa încât atunci când li s-a realăturat pe platformă el era, deşi la fel de neştiutor de asta ca şi ei, deja pe cont propriu, iar crăpătura invizibilă, în conformitate cu legile care guvernează toate crăpăturile, continua să se întindă şi să se lărgească.

În solitudinea pădurii primăvăratice unde mestecenii cenuşii şi umezi, şi mai cu seamă cei mai mici, stăteau de jur împrejur absorbiţi, cu toată atenţia întoarsă către interiorul lor, nu departe de lacul gri-porumbel (pe-al cărui mal întins nu era nici un suflet, cu excepţia unui omuleţ care arunca un băţ în apă la cererea câinelui său), au găsit uşor un loc convenabil de izolat şi au trecut la treabă imediat; mai exact, Iaşa a trecut la treabă: el avea acea onestitate a spiritului care conferea şi celui mai nesăbuit gest o simplitate aproape cotidiană. A spus că se va împuşca el primul, graţie dreptului dat de vârstă (era cu un an mai mare ca Rudolf şi cu o lună mai mare ca Olia), iar această simplă remarcă a făcut inutilă tragerea la sorţi care, în orbirea-i grosolană, oricum l-ar fi indicat probabil tot pe el; şi, aruncându-şi impermeabilul şi fără să le zică adio prietenilor (ceea ce era absolut firesc ţinând cont de destinaţia lor identică), în linişte, cu o grabă stângace, a coborât panta alunecoasă şi acoperită de pini, într-o viroagă năpădită din greu de lăstari de stejar şi ruguri de mur care, în ciuda goliciunii de aprilie, îl ascundeau complet de ceilalţi.

Cei doi au stat vreme îndelungată aşteptând împuşcătura. Nu aveau ţigări la ei, dar Rudolf a fost suficient de isteţ încât să caute în buzunarul de la impermeabilul lui Iaşa, unde a găsit un pachet nedesfăcut. Cerul se înnorase, pinii foşneau prudenţi, iar de dedesubt părea că ramurile lor oarbe bâjbâiau după ceva. Mult deasupra şi fabulos de repede, cu gâturile lungi întinse, au zburat două raţe sălbatice, una uşor în spatele celeilalte. După aceea, mama lui Iaşa obişnuia să arate cartea de vizită, DIPL. ING. JULIUS POSNER, pe dosul căreia Iaşa scrisese cu creionul: Mami, tati, sunt încă viu, mi-e foarte frică, iertaţi-mă. Până la urmă, Rudolf n-a mai suportat şi a coborât ca să vadă ce se întâmpla. Iaşa şedea pe un buştean, printre frunzele de anul trecut rămase fără răspuns, dar nu s-a întors; a zis doar: „O să termin într-o clipă”. Spinarea trăda un soi de tensiune, de parcă el şi-ar fi controlat o durere acută. Rudolf i s-a realăturat Oliei, dar de-abia ce a ajuns la ea că au şi auzit amândoi pocnetul surd al împuşcăturii, în timp ce în camera lui Iaşa viaţa a continuat pentru alte câteva ore, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat – coaja de banană lepădată pe o farfurie, volumul cu poeziile lui Anneski, Lădiţa de chiparos, şi acela al lui Hodasevici, Lira grea, pe scaunul de lângă pat, paleta de ping-pong pe canapea; a murit pe loc; încercând totuşi să-l facă să-şi revină, Rudolf şi Olia l-au tras din tufe în stuf şi acolo l-au stropit disperaţi şi l-au masat, aşa încât era tot mânjit de pământ, sânge şi mâl mai târziu, când a găsit poliţia corpul. Apoi cei doi au început să strige după ajutor, dar nu a venit nimeni: arhitectul Ferdinand Stockschmeisser plecase de mult cu setterul lui ud.

(trad. V.D.N., în lucru)



Fundal sonor - John Cage, "In A Lanscape"

4 comentarii:

atdoru spunea...

Mulțumesc!

Veronica spunea...

Mulţumesc pentru mulţumesc.

José Antonio Gómez spunea...

Felicitari.. multumesc pentru articolul din Vremea studentiei, mi-ati amintit de acele vremuri, foarte foarte frumos scris!

Jose
(roman)

Veronica spunea...

Mă bucur, Jose, mulţumesc şi eu.