7 iulie 2013

Alergînd în Sub Arini

Văd, de la un pas la altul, şi destrămîndu-se în clipa imediat următoare, un giuvaier viu: un pui de pasăre căzut din cuib, acoperit de un mic roi de muşte verzi, strălucitoare. Speriate de mine, smaraldele îşi iau zborul. Puiul de-o zi rămîne despuiat pe potecă. O montură rece, golită încă o dată de viaţă.

E important să alergi singur. Să te desparţi de celălalt, de ceilalţi. Alerg de parcă la capăt, capătul inexistent, ar fi ceva, ceva ce voi descoperi atunci cînd mă voi aştepta mai puţin, şi nici atunci nu voi fi sigură că asta-i. O să fie ceva uşor, trecător, ca un salt peste un roi de muşte verzi în montura cărnii unui pui de o zi. Ceva zărit din fugă, o imagine, o senzaţie, ceva augumentat din plin apoi, acoperit de straturi mătăsoase de sens, fără ca vreun fir adăugat să fie minciună. Şi alerg încet: şi fiindcă nu vreau să ajung, şi fiindcă niciodată corpul prăpădit nu ţine pasul cu gîndul (la fel cum în literatură nu s-a pomenit vreodată ca realitatea să ajungă imaginaţia din urmă). Fericire. Nu vrei să ajungi la ea gîfîind.

Fiindcă mă oprisem deodată din alergarea în roată şi căutam să nu ameţesc, de aceea eram fericită alergînd pe poteci. Fără muzică. În trosnete şi icnete, pînă totul devine lin, curgător. Speriată ca nu cumva transpiraţia mea să nu pună toţi dulăii parcului şi-ai pădurii pe urmele mele. Dar dulăii Trinkbachului, vai, ei vin tot să pupe după genunchi.

Aşa o frică de cuvinte, o frică albă ca varul în lumina dimineţii.

8 comentarii:

ana alfianu spunea...

iar cu dor de sibiu, mai ales că aici alergatul îl fac printre blocuri, pădurile sunt departe, parcurile mărunte. tare m-am bucurat să citesc asta, şi am fost acolo într-o clipă şi am văzut căţeii din valea ierboasă şi pomii noduroşi şi cerul săltăreţ :)

Veronica spunea...

Lasă, că am văzut eu ape întinse şi fotografii la tine - ce-i drept, ştiu că de multe ori imaginile sînt mai frumoase ca realitatea. Dar imaginaţia e mereu superioară, aşa că aleargă, Ana, aleargă, sînt de toate şi printre blocuri dacă noi vrem să fie.
Eu am fost tare necăjită fiindcă a trebuit să fac un repaus lung şi nu ştiu de fapt dacă voi putea să alerg, dar sper, îmi doresc, o ia mintea înainte. Azi a fost bine!

ana alfianu spunea...

ai dreptate, printre blocuri sunt, de exemplu, motanii! mai ales unul alb cu negru, care se trânteşte pe spate de cum mă vede! :)
sper să poţi alerga iar, eu de-abia recent am descoperit bucuria asta, până acum doar apa, apa, înotul, altceva nu visam :)
să fii bine, bine de tot!

Veronica spunea...

Şi eu visez la înot, dar marea e încă departe, şi atunci alergarea rămîne singurul sport potrivit - de făcut de unul singur, ca o plimbare mai iute, ca un vînticel prin parc. E minunat. Îmi doresc să pot şi sper şi eu să fie bine - am de furcă cu meniscul (dureri pe interiorul genunchiului). Am reluat mai încet, pe poteci de pămînt, mîine o să-mi dau seama dacă e ok. Posibil să fi exagerat primele dăţi.
Pot să te întreb ce încălţări foloseşti?
Înţeleg că alergi pe asfalt.
Am tot citit: betonul e criminal, de evitat; asfaltul e ok; pămîntul şi banda de sală sînt cele mai friendly, dar eu exclud sala.

ana alfianu spunea...

ţi-am scris pe facebook, Vera. bună dimineaţa! :)

Veronica spunea...

Bună dimineaţa! Citit, răspuns.
De cînd m-am trezit citesc articole despre alergarea pe asfalt/pămînt. Greu cu locurile. Din fericire, aflu că în Bucureşti se poate pe pistele de atletism ale stadioanelor, cele mai friendly cu încheieturile. Mă bucur enorm - nu am eu vreo hibă, pur şi simplu alergatul pe asfalt e cam criminal. Abia aştept să testez pista de pe Dinamo. :) Mă rog, e altceva decît visam eu, ture de parc, dar poate una aşa, una aşa...

Liviu spunea...

Pe malul pârâului lângă care locuiesc şi pe care îl văd de la geam, unde alergam în iarbă pe lângă cărare, s-a făcut recent o pistă de biciclete, asfaltată. Zona de iarbă a fost acoperită. Eu o să-mi cumpăr nişte pantofi de sport cu talpă foarte groasă. Teoretic, ar trebui să fie suficienţi... Oricum, altă soluţie nu am.

Mă bucur mult că ţi-ai propus să alergi, indiferent de întreruperile şi de problemele care pot apărea.

Run, Vera, run! :)

Veronica spunea...

Run, Liviu, run! Păcat de asfaltarea potecii - parcă au înnebunit edilii, astea-s la ei înfrumuseţările...
Alergatul pe asfalt e mult mai nociv, eu am simţit pe pielea mea (pe încheieturile mele). Pantofii de alergare sunt într-adevăr foarte buni, nici nu se compară cu încălţările obişnuite. Îi scriam şi Anei despre asta... Neapărat să fie "de alergare". Scrie pe cutie. Nu orice pantofi sport.
Dar chiar şi aşa, asfaltul face mult rău.
Run!
Şi ne mai auzim în timp.
Eu, după ultima alergare, mai lentă şi în mare parte pe poteci de pământ, sunt foarte ok.