"Cu toată bunăvoinţa, nu ştiu de ce scriu"

Un interviu de Corina Stoica pentru LaRevista.ro.

Veronica D. Niculescu este unul dintre acei oameni cărora iubitorii de literatură îi datorează bucurie: scrie și traduce cărți, deci produce pentru noi materie de citit și de-adorat. Și, deși spune că nu știe de ce scrie, e limpede că o face pentru că nu poate să trăiască altfel. Veți înțelege asta din conversația noastră de mai jos, în care vorbește despre cuvinte ca despre niște făpturi vii, care „abia așteaptă să te uiți la ele” și să le aduci acasă.

Ce crezi că ar fi important să ştie despre tine un om care abia te-a cunoscut?

Cât mai puţine.

Cu care dintre pasiunile tale te identifici mai mult – cu cea de traducătoare sau cu cea de scriitoare?

Să o luăm aşa: Aş putea trăi fără să traduc? Bineînţeles. Aş putea trăi fără să scriu? Sigur că da, tot aşa cum aş trăi dacă aş rămâne fără o mână.

Într-un interviu pe care l-am făcut acum ceva vreme, scriitorul Juan Pablo Villalobos spunea că datorează enorm traducătorilor săi, despre care consideră că fac o muncă la fel de importantă precum a scriitorilor. L-am auzit şi pe Murakami spunând acelaşi lucru. Crezi că aşa este, că traducătorii sunt şi „puţin” scriitori? În ce măsură, în ce sens?

Cuvântul cheie aici este „muncă”. Să traduci este o muncă. Traducătorul rescrie, cărarea este croită deja. Există traducători care n-au scris niciodată nici un rând de-al lor. Da, într-o traducere toate cuvintele sunt ale tale, dar, paradoxal, nici unul nu este al tău. Însă atunci când scrii, nu doar că tu croieşti singur potecă în pădure necălcată de om, dar tu desenezi şi pădurea, şi cerul, şi apa, şi vietăţile care mişună pe acolo. Tradusul şi scrisul sunt lucruri extrem de diferite.

Ai avut vreodată tentaţia de a îmbunătăţi un text pe care îl traduceai?

Aud uneori: „O traducere extraordinară, sună mai bine ca originalul!” Este o enormitate. Trebuie să uiţi de tine atunci când traduci şi să fii una cu textul şi cu autorul tradus – în ton şi în ritm, în fiecare cuvânt şi în ansamblu. Să îl dai cititorului pe acel scriitor, aşa cum este el. Am avut o singură dată de tradus un text prost, foarte prost, pe care a trebuit să-l îmbunătăţesc. Nu era literatură, era o broşură turistică. Frazele începeau pornind către sud şi se terminau la nord. Am stat cu biciul pe ele, a fost un calvar, şi mă şi simţeam mereu vinovată că nu redau aberaţiile întocmai; trişam îmbunătăţind, rescriind. Nu mi s-a întâmplat niciodată cu literatura, am avut şi noroc să traduc autori la care nu doar că nu ai ce îmbunătăţi, dar grija permanentă e să nu strici, să te ridici la nivelul lor, ceea ce bineînţeles că e imposibil. Cei care spun că îmbunătăţesc un text la traducere ar trebui puşi la zid, iar cititorii să tragă cu praştia de cuvinte în ei, să le arunce găleţi de apă rece în cap… Eşti dator să te străduieşti să traduci un autor exact aşa cum este el; e singura cale onestă.

Când ţi s-a întâmplat să te simţi neputincioasă în a exprima pe limba ta ceva scris de altcineva?

Cel mai des atunci când traduceam Beckett, mai ales textele de început. Înţelegi absolut fiecare cuvânt, dar nu înţelegi cum trebuie tradus, nu înţelegi sensul ascuns, vezi că acolo mai este încrustat un ceva misterios. Proza de început a lui Beckett e înţesată de aluzii, de citate răsucite, iar până nu le descifrezi în substrat nu ai ce traduce. Dar se întâmplă şi în faţa unor texte foarte simple să ţi se scurtcircuiteze mintea în faţa celor mai banale echivalenţe. Trebuie să te ridici, să mergi la fereastră, să cânţi, să pleci, să revii. Şi deodată cuvântul potrivit îţi cade din cer.

Care a fost prima carte pe care ai tradus-o şi ce anume din întreaga experienţă te-a făcut să-ţi doreşti să continui?

Am tradus „Ochiul” de Nabokov într-o vacanţă de iarnă, în 2007, din pura mea plăcere, fără nici un contract, fără să discut cu vreo editură. Din fericire, în anul următor, Editura Polirom a câştigat drepturile pentru seria de autor Vladimir Nabokov, coordonatorul seriei fiind Bogdan-Alexandru Stănescu, iar apoi au urmat alte propuneri, un Nabokov, doi Nabokov, şapte Nabokov. Este singura muncă în care am găsit plăcere, adevărată plăcere.

Eu mi-am dorit, când eram copilă, să devin traducător. Spune-mi, te rog, ce am pierdut? În plus, aş fi putut trăi din traduceri? Nu că din presă s-ar trăi uşor…

Eu nu mi-am dorit nici o clipă să devin traducător şi chiar mă tem să nu devin traducător. Vorbeam de plăcere… Eu iubesc literatura şi cărţile, asta ştiu, am vrut să trăiesc făcând lucruri care îmi plac şi care mă ţin vie. Despre cât de uşor sau de greu se trăieşte aşa, n-aş vorbi – nu din pudoarea de a vorbi despre bani sau despre lipsa lor, ci fiindcă atunci când cineva mă întreabă despre „trăitul din” ceva sau altceva, eu ştiu un singur lucru: nu banii dictează alegerea, ci compatibilitatea cu o muncă sau alta.

Ce e extraordinar în faptul că ţi-ai făcut din cuvinte cei mai buni prieteni? Şi ce e teribil de greu în asta?

Te poţi simţi extraordinar de singur când stai toată ziua şi râzi la cuvinte ca la fiinţe, în casă, pe stradă. Dar între prieteni cu ochi şi urechi nu te simţi, oare, tot aşa? E un subiect delicat şi, probabil, deloc interesant pentru alţii.

Când îţi sunt cuvintele prieteni şi când le simţi ostile? Când scrii sau când traduci? Când sunt mai greu de găsit şi de stăpânit?

Niciodată nu m-am gândit la ostilitatea cuvintelor. Niciodată nu am simţit o ostilitate a cuvintelor. Simt apăsare în pagini, în numărul de pagini, în numărul de semne, atunci când traduc cărţi lungi şi se instalează oboseala, mai ales undeva pe la mijloc, când apare senzaţia de rătăcire în mijlocul mării, nu mai vezi malul din spate, nu vezi nici ţărm înainte… La scris, nu există senzaţia asta, acolo înaintezi cum-necum, te poţi opri, poţi face pluta, privind cerul, respirând relaxat, fără să te gândeşti prea mult la un ţărm… Dar cuvintele – cuvintele nu sunt niciodată ostile. Sunt nişte creaturi drăguţe care abia aşteaptă să te uiţi la ele, că şi dau din coadă. Sar pe tine, se împing cu capul sub palma ta, te ling pe papuc, îţi lasă păr pe haine, se ascund pe după filodendron…

Ai ritualuri atunci când lucrezi? Ce-ţi e absolut necesar înainte să te împrieteneşti cu o carte nouă, de scris sau de tradus?

N-am ritualuri. Nu mă pregătesc să aprind lumânări, să convoc spirite, să picur sânge de găină pe pagini… Am o cameră numai a mea, un birou măricel şi curat, o veioză, teancuri de dicţionare şi, în primul rând, linişte.

Când ştii că ai terminat de scris o carte? Când ţi-ai trimis cele şapte cărţi la tipar, ai avut îndoieli, ezitări, nehotărâri de ultim moment?

Îndoieli ai întotdeauna. E complicat. Şi diferit de fiecare dată. Dar ezitări de ultim moment, niciodată. Ţin mult manuscrisele, mult după acel moment când textul face clic şi se închide, mult după ce îl reiau şi-l rescriu şi-l pun deoparte. Trimit când în sfârşit mă decid că aş vrea să public. O singură dată, recent, n-am prea ştiut dacă e bine să public o carte sau nu, dar din motive intime, personale, mai puţin legate de cartea în sine. Însă am fost aruncată în apă şi poate că a fost bine aşa.

Ştiu ce trudă e să traduci un text chiar şi de numai trei pagini. Tu, care traduci tomuri întregi, cum şi de unde mai găseşti energie să scrii cărţi?

Dintre oul şi găina scrisului şi tradusului, la mine mai întâi a fost scrisul. Am strecurat o carte de tradus între două cărţi de scris. Traducerile, mai dese în ultima vreme, se fac cu program. (Nu-s chiar tomuri… Poate par multe când trag linia la capăt de an şi apar copertele una lângă alta, dar unele sunt lucrate în anul precedent sau de pe un an pe altul. Am ani în care am tradus o singură carte, şi ani în care am tradus două, poate trei…) Traduc zi de zi, de luni până duminică, un anumit număr de semne în mod ideal, între anumite ore, cu grafic de lucru făcut în funcţie de carte, de dimensiunile, dar mai ales de dificultatea ei. Iar când mă opresc, mă opresc de tot pentru o vreme. Atunci încerc să mai scriu. Recunosc, e tot mai greu cu timpul; scriam mai uşor când aveam un serviciu clasic, iar după-amiezele şi serile erau doar ale mele, ca să nu mai zic de sâmbete şi duminici. Acum e ceva mai greu să îmi decupez acest timp pentru scris. Nu poţi scrie nimic lung în perioadele când traduci, eşti în altă poveste, în alt ton – aşa că traduci şi în „timpul liber”.

De ce scrii? Ce-ţi oferă scrisul? Ce-i oferi tu lui?

De ce zboară păsările, de ce ninge, de ce îmi strecor picioarele în papuci dimineaţa? Cu toată bunăvoinţa, nu ştiu de ce scriu. Este modul meu de a mă exprima, acolo unde alţii poate vorbesc cu prietenii, cresc copii, se duc la serviciu, proiectează avioane, machetează pagini. Nu ştiu. Scrisul e chin şi bucurie, obsesie şi dragoste. M-am gândit de multe ori, foarte serios în ultima vreme, să încetez să mai public. De asta mă pot lipsi, ba chiar am descoperit că o asemenea decizie îţi oferă un confort delicios. Dar să scriu nu cred că o să mă pot opri – adică nu pot lua o asemenea hotărâre, deşi zilnic mă întreb dacă o să mai scriu vreodată ceva, împiedicată cum sunt…

Care sunt scriitorii fără de care nu ţi-ai putea imagina literatura lumii? Ştiu că e greu să alegi, însă spune-mi despre marile tale iubiri literare.

Nabokov, Beckett, Cehov, Salinger, Kafka, Tolstoi, Kundera, scriu şi îmi dau seama că doar zgârii cu unghia pe suprafaţa unui lac fără fund, căci în spatele lui Beckett îl zăresc pe Dante, ca să zicem doar Dante, şi în spatele lui Nabokov parcă se vede Flaubert, ca să zicem numai Flaubert, şi tot aşa, mult în urma fiecăruia şi mult înainte, pe nenumărate ramificaţii. E de ales şi de iubit la nesfârşit.

Ce carte ai vrea să citeşti şi n-a fost scrisă niciodată?

Previzibil: aş vrea să citesc cartea mea neterminată, care nu ştiu dacă va mai fi scrisă vreodată. Dar n-aş vrea, acum, să mă simt şi mai presată de acea jumătate din mine care dă interviul… aşa că nu, jumătatea mea amărâtă şi obosită, stai liniştită, de fapt n-aş vrea s-o citesc.

Ce carte ţi-ai dori să nu fi fost scrisă vreodată?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu o voi face nici acum. Sunt destule reproşuri stupide în jurul unor cărţi, eu însămi m-am lovit de câteva – ele vin de obicei din partea celor care nu au obişnuinţa de a citi, şi de aceea citesc cu o riglă în mână. Orice carte scrisă este o lume nou-născută. Cum să ucizi nou-născuţi?

Ce părere ai despre faptul că tot mai mulţi oameni par să-şi însuşească vocaţia de scriitor? Câtă impostură crezi că există în literatura de azi?

Nu cred că sunt tot mai mulţi, cred că sunt doar mai vizibili şi mai puţin pudici, dau liber la orice. Eu aş îmbrăţişa absolut fiecare om care simte nevoia să exprime ceva prin scris sau prin orice altă formă artistică, muzică, desen, fotografie, film. Impostură nu cred că există niciodată în clipa care te îndeamnă să scrii, indiferent cum, indiferent ce. E undeva dincoace de asta, în afişările publice şi în alipiri la grupuri guralive, nu ştiu… Detest grupurile de orice fel, îmbulzelile, sporovăielile – toate astea n-au nimic de-a face cu scrisul. Impostura nu există niciodată la nivel de unu – este oare impostură în maimuţa care apucă o pensulă şi se minunează că galbenul din borcan arată aşa de frumos întins într-o dâră pe o pânză? –, ci doar atunci când apar pluralul, grupul, gaşca, reţeaua, „familia” şi, implicit, fluturarea şi lăudarea şapodovrei…

Ce-ţi doreşti cel mai mult pentru anul acesta?

Să termin cu bine traducerea la care lucrez din octombrie, o carte splendidă, de dimensiunile dicţionarului român-englez, pentru care am la dispoziţie aproape un an, şi să se întâmple o minune, ceva inimaginabil, aşa încât să pot avea o lună liberă. N-am mai avut o asemenea vacanţă de vreo nouă ani.


Veronica, încă puțin despre cărți

Cel mai frumos cuplu din cărţi:

Sybil şi John Shade, din „Foc palid” de Nabokov.

Trei dintre cuvintele tale favorite:

Tucu-tucu, agar-agar, şi.

Cel mai nesuferit personaj dintr-o carte:

Cineva sau ceva de prin „Micul prinţ”, carte la care am cumplită alergie.

Eroina ta literară:

Tatiana, din „Evgheni Oneghin” de Puşkin.

Cel mai frumos cuvânt în limba engleză:

Stillicide.

Cea mai reuşită ecranizare a unei cărţi:

„Moromeţii”, cu Victor Rebengiuc (1988).

Câte cărţi crezi că ai citit până acum?

N-am nici cea mai mică idee, în tot cazul nici măcar pe toate din biblioteca mea mereu schimbătoare.

Trei cărţi pe care ţi-e ruşine că nu le-ai citit încă:

„Omul fără însuşiri”, „Aventurile lui Habarnam”, multe cărţi ale copilăriei cu care se laudă românii şi cu care eu pur şi simplu n-am avut de-a face la mine pe planetă.

Ceai sau cafea – ce se asortează mai bine lecturii?

Nu beau nimic când citesc.

Dacă ai putea locui într-o carte:

Era să răspund, când mi-am dat seama că eu chiar locuiesc într-o carte.