29 iunie 2015

Prin Sibiu - o revedere

Sibiu, treizeci de kilometri parcurși la pas prin oraș în patruzeci și opt de ore, pe vechile străzi, pornind de pe Moscovei către casă, trecând mai întâi cu emoție pe la Azazel, cățelul de ciocolată pe care îl știu de când era pui - mai e, nu mai e? - și câinele dormind pe treptele casei, cu botul alb ascuns, să tot aibă acum cincisprezece ani, nu mai vine în fugă la poartă, nu mai gonește apoi prin spatele casei, ca să mă mai prindă o dată, la gard, sub tufa de liliac, unde e o spărtură și mâna încape, mângâieri și alinturi. Apoi pe la măr, mărul fierbinte pe care îl culege într-o poveste Ciobi în drumul lui de la teatru acasă, și strada săpată, și cuburi enorme de piatră - borduri, borduri noi pentru o stradă veche, farmec cu un picior în groapă. Apoi casele cu obloane verzi, și pernele cu un anumit model de lenjerie puse la aerisit, îmbiindu-te la somn, pe strada pe unde veneam de la ziar acasă, pe unde inventam povești, garduri, garduri cu burțile moi. Apoi Poșta din cartier, infimă, prăbușită în sine, cu gurile căscate ale cutiilor atât de pustii, apoi blocul, același trotuar, alte mașini, mult prea multe, o bancă străină, o fereastră schimbată, alta la fel ca înainte, a mea, și bradul acolo, la fel de înalt după încă doi ani. Și un bloc nou, uriaș, înălțat ca o spaimă în ceafa fostei case, acolo unde era centrala termică, apoi bulevardul, aceleași culori, și mai multe culori, prea multe culori, jumătate din crâșma La pitici devenită un mic magazin de unde fetițele cartierului își vor lua fuste roz, ciorapi roz, bluze roz și ceva sclipici pentru buze. Departe, departe, haide să mergem la margine, să vedem munții, să vedem dealurile, în patria motanului Inimosu', de unde se văd și pajiștile verzi, și poate pătate de placentele roșii ale oilor, mulțumesc domnule Beckett. Nimic. Munții nu se mai văd din cauza unui bloc uriaș, câte etaje, prea multe etaje. Dealurile nu se mai văd din cauza unui întreg cartier. Șiruri, șiruri de blocuri noi și mașini dincolo de pârâu, pe Valea Săpunului, pe toată pajiștea asta splendidă a altor vremuri, care ar geme de undeva, de dedesubt, dac-ar mai fi. Ticăloșii, ticăloșii, look what they've done to my home. Doar ciotul meu dintr-o cantilenă e încă acolo, o ramură strâmbă, și tot șirul de copaci, și drumeagul cu pana. Rai de jad pe petice mici, și motani, și pisici cu ochii înguști printre vechile locuri, unde niciodată nimic. Tufe de caprifoi, melci cu cochilii străpunse de accidente, iar din cei trei brazi de lângă podul din Sub Arini, unde mă opream să ascult glasuri de păsări, mai e numai unul. Lumina nu mai cade la fel. Centrul, centrul e un bâlci, au venit să se dea în tiribomba europeană familii din împrejurimi cu borsete la șold, un festival s-a dus, a venit altul, ei chiuie și arată cu mâna, încolo și-ncoace, pe terase, pe terase, la fântâni, la baloane, iar de jur împrejur se oftează, din ziduri, din coaste frumoase de case, din acoperișuri și bolți oftează orașul. Nici o barză pe casa de lângă Podul Minciunilor. Pe Centumvirilor, o copilă și-a aruncat coronița de sânziene și a fugit să prindă un șoarece alb. Apune soarele, vâjâie timpul pe strada Konrad Haas, șerpuit, acum ca atunci. Și apoi iarăși pe sub arini, pâlcuri de ciuperci pe lângă buturugi, bușteanul dintre maluri tot acolo, mușuroaie de cârtiță, pârâul umflat, un pic furios, dar nu poate el să spele nimic, iar dintre cei șapte pitici doi sunt zob, doar resturi de piatră în pantofi, și copilașii îi îmbrățișează pe ceilalți, supraviețuitorii, se joacă cu nasurile și nasturii lor. În capătul drumului, copacul în Y, al povestucilor dintr-un basm, a fost amputat - brațul căsuței lui BB nu mai există. Arțar argintiu. Mai departe, valea verde e la fel, aproape la fel, doar pe podeț un „nu călca, pericol de prăbușire”. Și carturi, carturi gonind cu copii chiuind, pe unde cândva, de curând, nu gonea decât vântul. Iar în Dumbravă sunt, inevitabil, aceleași tălpi verzi de balaur și pâlcuri de pălărioare sfioase, ciuperci peste tot, de la zoo se aude un geamăt, lupii nu mă mai recunosc, două cățele alăptează câte un pui de jaguar - unul dintre ei va pleca la zoo Băneasa, un câine o să sufere mult. E trist Sibiul și-i splendid și-așa, ca un biet animal călărit, cred că dacă i-ar sta în putere s-ar scutura de mulțimea înfiorător de mare din foarte micul său centru, s-ar scutura și de rănile noi pe care i le fac constructorii pe la periferii, poate că singurul loc pe unde Sibiul mai e fericit e undeva pe la mijloc, pe unde sunt case mici de vânzare, nici prea vechi dar nici noi, unde cresc încă florile vechilor proprietari, neștiutoare, aproape neclintite în dimineți de duminică.


Publicat în LaPunkt.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Pare o Arcadie trista, ca privirea acelui catel din fotografie. Si casele din zona de mijloc a orasului, scoase la vanzare, cat vor mai rezista?

Veronica spunea...

...