10 februarie 2016

Nu-mă-citi

Unii strigă hop, hop, vreau sus în top, orice top, alții strigă citește-mă, lasă orice și citește-mă pe mine, alții spun cine mi-e prieten și nu mă citește nu mi-e prieten. Da. Dar sunt și cărți care dorm cuibărite într-însele, care tresar îngrozite că lumină, că lume. Există texte destinate unui public infim, egal doar cu tine, cu tine în cele mai închise și întunecate camere, acolo unde ceva scânteiază albastru, cărți de care praful s-ar alege de li s-ar face prea multă reclamă, texte care cântă pe tonuri joase și lente, cărți care s-ar tăvăli chinuite sub mâini nepăsătoare și priviri grăbite care vor o poveste, care vor o întâmplare, care vor o culoare puternică, o voce stridentă, acțiune, pac, poc. Există cărți care pur și simplu nu vor și nu trebuie să fie peste tot și care nu se vor citite de „toți”, și mai ales nu de cei „apropiați”, neapărat ghilimele, apropierea-i adesea o glumă, fiindcă le-ar deranja năsucurile, asta dacă ar fi să le deranjeze ceva, sau nu le-ar deranja nimic dar ar sfârși ele însele un pic șifonate, ar sfârși, ar sfârși. Iar dacă cumva ar fi înțelese, asta n-ar fi, cel mai probabil, decât o neînțelegere.
Există flori de nu-mă-uita și există cărți de nu-mă-citi. (Decât dacă.)

Niciun comentariu: