Tovarăși și tovărășici

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, învățătoarea a pornit într-un tur de vizite la domiciliu. Ne povestea prin clasă: „Ieri am fost la elevul Cutărescu, era curat ca la farmacie”; „Ieri am fost la Cutărache, mama lui m-a întrebat dacă vreau dulceață, apoi s-a trezit că nu mai are”. Și tot așa, nu știai când îți vine rândul. Într-o după-amiază, trăgeam un pui de somn pe canapea când am auzit-o prin vis pe mama: „Hai, trezește-te, că a venit tovarășa, hai...” Greu m-am trezit. Și cum m-am tot sucit de pe o parte pe alta, a căzut păturica roz de pe mine. Când am deschis ochii și am văzut-o pe „tovarășa”, eram pur și simplu în fundul gol! Am fost terorizată de gândul că va povesti asta în clasă. N-a făcut-o. Dar de multe ori de atunci, pe aici, pe altundeva prin viață, am senzația că ne cam lăfăim în fundul gol când se uită tovarăși la noi.