Cel mai greu în perioada asta a fost să tot refuz. Imposibile toate interviurile, ieșirile, întâlnirile.
Mă uit la întrebări despre visele lui Nabokov și nu înțeleg de ce să spun eu ce-a spus deja Barabtarlo, de ce să explic superficial ceea ce el a făcut detaliat și temeinic, acolo e un studiu. Mă uit la invitații în grădinițe și-n școli și mă întreb cum să apar eu acolo, în carne și oase, când cartea a spus tot ce-a avut ea de spus, e o voce temporară acolo și e o poveste acolo, eu sunt doar o coajă, o haină, un înveliș cam prăpădit pe moment, aproape fără nici o legătură cu cartea. Mă uit la imagini de la lansări și mă întreb cum de-am crezut când am acceptat să ies că o să pot să mă duc, să vorbesc; stau pe scaun și nu sunt acolo, aud oameni vorbind și nu-i înțeleg, totul plutește într-o lume paralelă, de vis, realitatea e doar înăuntru.
Orice întâlnire mă tulbură, parcă nu mai știu cum se face.
Mereu vechea poveste - dacă n-ai o mână ruptă, o varicelă, un herpes măcar, e greu să obții o scutire. Pe bază de tristeți n-a lipsit nimeni niciodată de la vreo sărbătoare.
Toate florile, în primăvara asta, se împart în două categorii, de interior și de exterior. Doar cele de exterior contează acum. Mă uit la semințe, citesc despre flori anuale, perene, mă uit la bulbi și răsaduri, citesc despre ce pui primăvara ca să iasă la toamnă, despre ce pui la toamnă ca să iasă la primăvară. Îmi imaginez peticul de pământ, florile de chica voinicului, nemțișorul, vălul miresei.
Traduc ceva, e greu, migălos, o frază de două sute de pagini, și găsesc liniște în asta, parcă aș înșira mărgeluțe. Îmi face bine să stau să așez cuvinte la locul lor, e o ordine liniștitoare acolo, deși clocotesc de efort, nu e prima oară că pricep asta, așa a fost și-n iarna de-acum doi ani, iarna aceea, când traduceam chinuit, pe-un colț de masă din casa aglomerată și aproape străină, și-n tot dezastrul ăla acolo era singurul petic de ordine - până nu te alunga cineva și de-acolo.
Mă uit la fotografia de ieri, cu primul copac înflorit, și nici nu știu ce e mai frumos, creanga înflorită sau umbra ei pe perete. Aș zice că umbra. Felul în care floarea s-a scris din mers pe perete.
4 comentarii:
Cred că francezii au inventat turneul de promovare a cărții. Editura te publică și tu ai obligația (prin contract) de a merge în 10 orașe și de a vorbi despre carte de 10 ori același lucru. Mai pierzi o oră x 10 cu autografele după minunatul discurs. Asculți pios opiniile publicului. Cînd te întorci acasă (după un an de excursii), ești numai bun să te apuci de scris o nouă carte.S-a copt :))
Cum sînt florile de Chica voinicului?
Să nu uit. Cel mai senzațional discurs despre Breviarul sceptic a sunat cam așa: „V-am citit cartea. Mi-a plăcut teribil cum ați alternat versul liber cu versul alb!”.
Asta e...
S-a copt cartea, iar autorul e fiert. :)
La noi totuși e o minune când editura organizează un turneu. Am avut o singură dată parte de-așa ceva, cu hotel și cu tren, am stabilit un traseu minimal, popas colo și colo, în trei orașe, am refuzat dincolo și dincolo, bănuiam că e un pic prea mult pentru mine. Ziua și orașul. În prima seară, după prima lansare din primul oraș, scânceam în patul din hotel noaptea de parcă mă tortura cineva, ziceam „nu”. M-a speriat vocea mea - așa cum te sperii uneori pe stradă de un sunet din spatele tău, și când te oprești și te-ntorci îți dai seama că erau fix pașii tăi. Greu. Scriitorii nu-s pentru scenă, sunt destui saltimbanci pentru asta.
Ah, florile de Chica voinicului, cu care-am făcut și eu cunoștință abia anul ăsta, sunt albastre, mov, albe, cam ca niște albăstrele, înconjurate de-un halou de verdeață ca un mărar nobil!... Dantelăria asta le face frumoase.
Și-uite-așa am alternat și eu versul liber cu versul alb. :)
Și eu sunt felicitată cel puțin o dată pe an pentru cărțile mele de poezie. :))))
Să punem în lista reclușilor încă un nume (azi am aflat de el): „Patrick Süskind a ales să rămână în umbră – a respins câteva premii literare, a refuzat să participe la emisiunile de televiziune, nu mai dă interviuri, iar agenţiile literare care vând drepturile de autor ale operelor sale interzic publicarea fotografiilor lui. Critica îl socoteşte un fel de Diogene postmodern”. Nu știu de ce criticii îl socotesc un Diogene. Filosoful cinic grec trăia în public, butoiul lui era în fața templului Metroon din Agora (am fost acolo), în public mînca, tot acolo își striga injuriile. Din păcate, Patrick Süskind pare un Salinger german, din 2006 nu a mai publicat nimic, ultima lui carte fiind un eseu dezamăgitor despre iubire & moarte (bineînțeles). Spor la tradus !
Patrick Süskind, se înțelege, n-a respins deocamdată vreun Booker Prize (sau Nobelul). Mă întreb ce-ar face dacă ar avea ocazia. S-ar ține la fel de mîndru?
Nu știam nici eu de Süskind. Nevoia de retragere mi se pare firească, eu îi zic, cu multă stângăcie, fiindcă n-am stat să-i caut nume, o întoarcere la început. Revine periodic, cu forță, ca un val, o nevoie - vreau să ajung din nou acolo, la început.
Tu scrii (începi să scrii) singur, din nevoia de-a spune o poveste. Și deodată te trezești înconjurat de lume. Mai multă sau mai puțină, dintr-un orășel sau dintr-o țară sau mai rău. Și încă e idilică lumea radioului, a interviurilor tipărite, a unicei poze alese de fotoreporter, acum găina e jumulită de vie cu transmisii live de la lansări, cu poze făcute cu telefonul mobil când se miră, se scarpină, se poartă și el ca un om - sau ca un pinguin uluit în fața blitzurilor... Ce faci? Unde e începutul ăla al tău, când erai tu cu tine, când scriai și se auzea cântecelul din tine? Cum faci să te întorci iarăși la el și la tine?
Știu că nu-i la fel în toate cazurile. Și cred că de asta totul depinde mult de un lucru simplu și esențial: de ce scrii? De ce și cum te-ai apucat de scris? Te-a dus scrisul într-un loc care n-are nimic de-a face cu tine? Te oprești, faci ceva. Aperi cazemata cum poți; e fragilă.
M-ați provocat și am citit în dimineața asta la cafea despre scriitori retrași, despre cum treaba asta e văzută uneori ca o treabă romantică (hm!), dar ce m-a încântat cel mai tare a fost să văd o categorisire, ar fi trei tipuri de retrași.
Din a doua categorie, mă încântă:
„Philip Larkin, for instance, remains one of England’s best loved poets for displaying what often amounted to a sort of beautifully crafted misanthropy (one of his most famous verses begins, ‘They f*ck you up, your mum and dad’). While his day job as a librarian may disqualify him as a recluse in the strict sense, he was deeply averse to teaching and public speaking, and was rumored to have only one chair in his house, so that anyone desiring to drop by for tea would have nowhere to sit and be forced to leave.”
Mulțumesc. Încă trei săptămâni de tradus la cartea dintr-o frază și apoi libertate! :)
A înflorit magnolia albă de sub ferestre. Prima floare, una singură, în dimineața asta.
E aici articolașul cu categoriile, nu știu dacă vă spune ceva nou, dar: https://blog.bookstellyouwhy.com/emily-dickinson-and-three-types-of-reclusive-writers
Trimiteți un comentariu