M-am topit după uriașele blânde din rasa Maine Coon, care când întindeau o lăboanță dizlocau un val moale de aer care-ți ajungea până-n piept, și Maine Coon sper să fie următoarea mea pisică, să simt că-mi rupe spatele când deschid ușa cu ea în brațe, sau mai degrabă să deschidă ea ușa cu mine în brațe.
Și mi-au plăcut bengalezele, cu blana lor leopardină dar mai ales cu glasul lor insistent și plăcut. Și delicatele abisiniene, și norvegienele de pădure, și pisicile ragdoll, desigur, și sfincșii cu pulovărașe care le ascundeau goliciunea, și chiar și biata werewolf, stingheră și bizară, un fel de pisică-condor, căreia multe cred că i-or fi auzit urechile...
Am scris vreme de mulți ani despre animale, mergeam la expozițiile chinologice și mă pierdeam cu orele printre câini, zăceam pe pajiști și pe sub copaci fericită, linsă pe mâini, murdară pe blugi, am avut și o emisiune săptămânală la radio dedicată iubitorilor de animale, dar expoziții feline nu prea erau pe atunci, abia de vedeai o persană și-o siameză și, orice s-ar zice, e o bucurie să poți să vezi laolaltă vreo două sute de pisicoanțe care mai de care mai frumoase, adunate din lume. Rămâne în topul personal Maine Coon și lăboanța uriașă ridicată în aer la o fâlfâire de pană.
Să cunoști câinii, pisicile, păsările, copacii și florile - cum altfel să scrii despre oameni?
***
Trei steluțe aici, cu care marchez una dintre cele mai fericite zile din viața mea: azi am văzut pentru prima oară o vidră. Iar după cinci minute, încă o vidră.
Două vidre, într-unul din locurile mele preferate din București, la câțiva metri înaintea ochilor, la doar câteva minute după ce plecasem din Grădina Japoneză înflorită și zisesem: „Hai totuși și până acolo. Cred că dacă o să văd pelicanul o să fiu atât de fericită, încât o să pocnesc”. Și deodată am văzut căpșorul maroniu înaintând delicat, aproape de mal, și am zis pur și simplu, fără nici un strop de uimire, de parcă era cel mai firesc lucru din lume: „Uite o vidră”. Și era chiar o vidră. A înotat un pic, apoi a făcut saltul ei specific, ne-a arătat spinarea, fundul și coada și dusă a fost.
După un timp, mai departe, de pe pod, am văzut un V înaintând iute pe ape, de parcă venea o rățușcă grăbită, doar că nu era de văzut nici o rățușcă: era iarăși o vidră, alta, și acum am văzut-o de la o distanță ceva mai mare, însă de sus, întreagă, în toată splendoarea, și iarăși a făcut bâldâbâc și s-a ascuns sub ape, și apoi a apărut, și a plutit pe sub ochii noștri, roșcat-alburie, lunguiață, splendidă. O bucurie care se developează în timp și devine un dar tot mai ireal, dublu, un lucrușor cu care ai vrea să faci ceva, dar nu știi ce să faci, îți frângi mâinile.
Aș putea locui o viață pe malul apei sau într-o pădure, departe de toate celelalte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu