Este al treilea an în care urmăresc toată povestea.
E ca și cu limbile străine. Cu cât știi mai mult, cu atât înțelegi că rămâne o limbă străină - că știi foarte puțin.
0. În primul an, pescărușul căruia îi spunem Gregoire - fiindcă pescărușii sunt păsări gregare - a făcut cuib, dar n-a avut nici un pui. Un ou, abandonat. Lipsa experienței, nu știu. Așa că nici nu pun la socoteală anul ăsta. Să-i zicem anul zero.
1. În primul an adevărat, două ouă, un pui. Un al doilea pui n-a trăit, deși a ieșit din ou.
2. În al doilea an, trei ouă, doi pui. Al treilea pui n-a trăit. În anul acela, un accident oribil, și pasărea mamă s-a întors după o absență de vreo două zile cu un picior retezat. A urmărit creșterea puilor de la distanță. Nu mai putea fi pereche și mămică. Cei doi pui au fost crescuți de Gregoire, singur. Păziți, hrăniți, învățați să zboare. Dedicație totală, nu credeam că o va scoate la capăt. Este o muncă și o luptă teribilă, un minut de neatenție aduce dezastre. A ieșit epuizat din toată povestea, dar victorios.
3. Anul acesta, trei ouă, trei pui. O pereche nouă, o pescărușă tânără și foarte activă. Trei luni de muncă. O lună de clocit ouăle, două luni de când au ieșit puii din cuib și până au zburat. Ieri dimineață! De fapt, pescărușii învață să zboare de pe la ziua 35, însă comportamentul e diferit la păsările născute pe blocuri față de cele născute pe-un țărm. Aici, la cei din orașe, există teama să nu cadă. Așa că toate exercițiile de zbor se desfășoară pe terasă - terasa e țărmul lor, sau poate un cuib larg, între blocuri. Desprinderea de terasă e grea. La ei, ca și anul trecut, plecarea a fost în ziua 57.
M-am gândit de multe ori că aș putea scrie în detaliu despre viața unui pescăruș, de la ivirea din ou până la primul zbor de pe terasă. Dar nu despre scris e vorba aici. Sunt un observator pătimaș. Mi-a plăcut să observ. Povestea e atât de complexă... Fiecare zi aduce ceva nou, ceva interesant, ceva inimaginabil. În lungul șnur al zilelor, totul se repetă și nimic nu se repetă. E fascinat felul în care păsările își hrănesc puii, și-i educă, îi învață să zboare: dezvoltă o rețea muzicală, stratificată, de jos până sus, și mai sus, pentru ca puii care zboară doar pe terasă să capete curaj și să plece. Comunicarea lor e fascinantă. Nu există sunet fără sens. Urmărindu-i, pricepi de ce sfatul ornitologilor este să lași puii de pasăre căzuți acolo unde sunt, să-i pui doar într-un loc ferit, unde-i vor putea auzi și ajuta părinții. Omul nu e capabil să crească o pasăre așa încât pasărea să devină pasăre.
Închei, deși n-am spus mare lucru - poate o să vină și ziua în care să pot scrie cu adevărat despre cele 90 de zile în care un ou verde pestriț devine un pescăruș care zboară peste blocuri.
Acum păsările au plecat, dar sunt încă undeva în preajmă, aud uneori întreaga colonie cântând, și mă bucur că Gregoire vine tot pe pervaz să stea la umbră, la amiază, când e cel mai greu, să își tragă sufletul, să bată în geam, să întrebe ceva, să spună ceva... Un pui doarme undeva pe hotelul înalt din față, altul e hărțuit de ciorile grive - groaznice păsări, un coșmar, ieri au atacat puii în zbor, deși pescărușii sunt deja de două ori mai mari ca ele - iar altul cred că este pe bloc. Sper să se reunească toți trei în curând: Fred și Barney și Michiduță. Michiduță, cel mai mic, s-a dovedit a fi o fetiță - și ea e cea care a zburat prima de-aici, s-a înălțat într-o spirală tot mai largă și mai înaltă...
(Pescăruși de București, foto: VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu