Bucățică smulsă

Ah, ce mult mi-a plăcut Constanța, cu ruina ei, cu frumusețile ei. Și Muzeul de Artă, în care am rătăcit două ore, la amiază, și plaja Modern, lată, lină, de puteai să intri în apă o sută de metri, că tot puțin adâncă era, cu nisip fin, curățat zilnic, și destul spațiu cât să nu te înghesui în alții, cu cearșaf direct pe jos. Șezlongurile erau departe, ca și cum nu erau... Și se construiau scenele și decorurile pentru Neversea, erau corăbii imense de lemn, de parcă lucra Noe lângă noi, și fel și fel de carusele, ne plimbam pe malul apei până dincolo de ele, spre deal, ca într-o lume bizară, și plin de pui de pescăruș peste tot, în zbor, în apă, în câte o barcă... Casele monument din orașul vechi, pe toate străduțele, dus și întors, splendide, distruse... Și un festival al înghețatei, în toată piața, cu tonete, cu copii...

E liniște, este, dar și o tristețe bine așezată în toate. Trebuie să ne oprim din alergat, să ne uităm cu grijă la firicelul de viață. Nici eu nu știu, de fapt, și poate de asta stau deoparte și nici scrisorete n-am mai scris de-atâta amar de vreme. Am scris niște povestiri bizare, cred. Ieri am întins toate foile pe pat, din toate dosarele diferite în care se strâng ele, textele, și L. a zis: dar ăstea nu-s nepublicate, nu? Păi, ba da, sunt nepublicate. E ca la nebuni. Tot ce n-am vorbit e acolo. Nu știu de unde vin. S-au adunat în timp și n-am simțit nevoia să le dau, nici nu sunt gata. Mă cuibăresc în ele, sunt ca tufele în care se ascund păsările noaptea.

(Pui de pescăruș în Constanța, foto: VDN)