În ciuda grozăviei acestui an, cărțile au mers bine. Am intrat în an scriind și îl închei traducând - e singurul lucru care mă ajută să trăiesc, să îmi echilibrez zilele, să sper, în fine, măcar întrucâtva, într-un viitor.
Și o traducere, Oase solare.
Au apărut trei traduceri reeditate, din seria de autor Vladimir Nabokov - Darul, Rege, damă, valet și Povestirile. Toate acestea, tot la Editura Polirom.
Și mi-a apărut Spre văi de jad și sălbăție tradusă în Serbia.
Au apărut tiraje noi pentru Toți copiii librăresei, primul fiind epuizat în câteva luni; și pentru O vară cu Isidor (al cincilea și-al șaselea tiraj).
Am participat cu texte scurte la câteva volume colective, unele apărute, altele în curs de publicare, și-am refuzat, refuzat, refuzat să fiu colo și dincolo. Un text dintr-un volum colectiv a dus la semnarea unui contract pentru apariția unei cărticele pentru copii, ceva cu totul neașteptat și neplanificat, care probabil apare anul viitor. Am recitit și retușat romanul scris înainte de Toți copiii..., cel pe care mă sprijin și la care tot revin (e doar al meu; va fi cândva și al altora?), și am scris multe povestiri, una după alta, mai ales prin toamnă, pentru un volum cu care, iarăși, nu mă grăbesc; tot adaug de ceva ani, tot adun, n-aș vrea să rămân fără el, și el îmi e sprijin când nimic nu pare posibil.
Toți copiii librăresei a primit numeroase recenzii și-o nominalizare la un premiu (cam înainte de vreme, alături de apariții de anul trecut). Dar, mai important, e cartea care mi-a adus cititori și e cartea pe care mi-am dorit atât de mult să o scriu, cea la care mă refeream pe când era abia un sâmbure obsesiv, o dorință neclară, când tot spuneam - cui dorea să mă audă, prin interviuri sau prietenilor - că vreau să mă așez și să scriu Povestea. Povestea. Asta a fost.
Povestea în care-am cochetat cu simplitatea - deși poate nu pare, eu știu că așa este -, după romanul nepublicat, ținut la dosar, care probabil că este cea mai dulce-sumbră nebunie a mea, nebunie de neîmpărtășit deocamdată. Librăreasa mea, da, s-a putut naște abia după despovărarea de cealaltă poveste, o joacă alambicată, o proză mai densă, cu ritm lent, chiar foarte lent pe alocuri, în paragrafe lungi, unde am pus lupa pe clipă - cu atât de mare plăcere. Aș zice că am aruncat Librăreasa înainte, ca buzduganul, conștientă că ea va fi mult mai ușor de primit. (În fine, pentru mine toate astea sunt foarte importante și poate că nu e deplasată o confesiune acum.)
Într-un an atât de greu, toată înșiruirea asta se dorește a fi doar un semn de speranță. În primăvară, totul părea că se va nărui. Poate că mai e posibil și viitorul. Nu știu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu