Vinerea trecută, când porneam spre gala de decernare a Premiilor ARCCA, n-am spus nimănui unde mă duc. Cui să fi spus și de ce? M-am îmbrăcat ca de obicei în plimbările mele de seară, m-am încălțat cu bocancii gri-șoarece, mi-am tras gluga în cap - era frig! - și am plecat devreme de-acasă. Emoțiile erau mari, nu știam ce va urma. Tot ce știam era vocea melodioasă a lui Ciprian Măceșaru, care mă invitase - discret! - să particip la gală.
Am dat roată prin Cișmigiu la ora când se aprind felinarele, m-am uitat la apă, la frunze, la peticul de senin ivit deasupra platanului uriaș după un șir de zile noroase, apoi am ajuns pe la Universitate, am mai pierdut vremea pe ici și colo, cu emoțiile slăbindu-mă tot mai tare și întrebându-mă ce tot fac pe acolo.
A urmat ce-a urmat: o seară frumoasă, caldă și de-o simplitate foarte pe gustul meu, cu oameni și cărți de jur împrejur - și cu premiul Cartea Discretă, despre care chiar nu știusem cine-l va lua.
Am pornit spre casă apoi, bine înfofolită, cu trofeul în brațe, încercând iarăși să lungesc un pic drumul. Acasă trebuia să povestesc ce mi s-a întâmplat. Să-mi mărturisesc primului apropiat bucuria - fiindcă era, într-adevăr, o bucurie faptul că cineva a văzut ceva în „Quilt” și i-a acordat acest condur de cleștar: primul meu trofeu pentru o carte (au mai fost premii, dar niciodată însoțite de un trofeu).
Și atunci, în liniștea aceea a drumului spre casă, în înserare și frig, iarăși singură în stradă, pe lângă blocuri, pe sub coloane cu buticuri încă deschise, printre homeleși care se chinuiau să adoarmă pe saltele plouate, am înțeles deodată ceva: că nimeni, dintre cunoscuții mei, nu-mi urase succes înainte. Și că nimeni nu-mi trimitea vreun mesaj de felicitare atunci. O tăcere deplină.
Nu mă mai lungesc cu întrebări și explicații. Cam asta e viața. Cuminte, discretă. Un drum în înserare spre casă, cu un licăr de bucurie (ciob de sticlă) de care nu știe nimeni în suflet, doar al tău, doar al tău.
Încă un pas, încă un pas, tot așa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu