Ieri a început postul Paștelui, pentru mine e important, de câțiva ani încerc să fac acest exercițiu de cumințenie.
E o nevoie de curățenie interioară, înainte de toate; abia apoi legată și de restricțiile alimentare. (De doi ani, pornind de la postul din primăvară, am renunțat la carne de tot - un lucru pe care altfel nu reușisem să-l duc până la capăt, deși de ani de zile mi-l doream; s-a dovedit a fi, pentru mine, una dintre cele mai bune decizii.)
Azi, în lumea asta tulbure și plină de violențe de tot felul, simt nevoia să împărtășesc aici, pentru puținii care poate se vor bucura și vor lua din ea atât cât au nevoie, această poveste a unui sfânt citită întâmplător la cafeaua de dimineață. Sfântul Gherasim de la Iordan.
Îmi atrăsese atenția imaginea, fiindcă nu vezi des o icoană a unui sfânt cu un leu... Iar povestea descoperită e minunată. Îmi plac mult anumite formulări. Cum ar fi că după ce „a renunțat la banii familiei și la apropiații lui”, „s-a nevoit acolo”. Acel „s-a nevoit” e grozav.
Ce puțină lume înțelege nevoia de chilioară, de dedicare totală unui crez!... (Și nu neapărat s-o înțeleagă, dacă vorbim de chilioarele noastre modeste, dar măcar s-o accepte.)
Nevoia de renunțare. Căci uneori nu poți avea (nu poți fi) decât renunțând.
(Foto: icoană pictată de Oleg Șurkus)
