„Toți copiii librăresei” și „Roșu, roșu, catifea” sunt poveștile mele care se desfășoară în comunism. Am fost foarte atentă ca numele sau poza „iubitului conducător” să nu apară sub nici o formă pe copertă: nici în titlu, nici în imagine. Un pic de neatenție, o sală de clasă din anii '80 pe copertă, și monstrul într-o ureche s-ar fi strecurat acolo, în celebra fotografie. Nu. Nu. Fără el. Numele nu i-l pot scrie nici aici. Atât de mult l-am urât (da, ne doream să moară și ne întrebam în șoaptă, adolescenți fiind, de ce nu-l împușcă cineva). Atât de rău îmi face și acum să îi văd poza, numele - stomacul e primul care reacționează, înainte să apuc să gândesc ceva în cuvinte.
Apoi, numele lui putea fi un fel de cârlig prea facil, prea la vedere (editori străini explicându-ne în festivaluri că dinspre Europa de Est asta se așteaptă, povești nu de iubire, ci despre anii de comunism; aha, deci noi să fim în continuare condamnați tot la asta, libertatea e-a altora). Nu-mi doream așa ceva. Eu scriu despre oameni, despre ființe mici și mari, oameni și animale, copii și bătrâni, despre o lume întreagă - într-o anumită epocă, da, așa cum mi-a fost dat să o cunosc. Ca să nu uit, ca să nu uităm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu