Icnet

"Iuuu!...". Un ţipăt prelung, chiar în spatele meu. Traversez Parcul Astra, spre conferinţa de presă a festivalului de teatru, ca-n fiecare dimineaţă. O actriţă de la trupa Tararam, din Israel, a-ncălecat o mătură din nuiele, uitată de vreun muncitor de la salubrizare, şi zboară acum ca vrăjitoarea pe sub castani, în rîsetele colegilor ei. "Iuuu!...". E prea devreme pentru mine. Fac stînga.
În curtea şcolii pentru copii cu deficienţe de auz, ei se joacă, tot ca în fiecare dimineaţă, în linişte. Un foşnet însoţeşte coborîrea pe tobogan. Mîinile ridicate spre cer seamănă cu crengile unui copac, tăiate prea scurt. Un icnet e varianta prescurtată a rîsului. Cînd un copil cade şi se loveşte, gura i se deschide larg, într-un ţipăt mut. Mîinile altuia îl mîngîie pe creştet, buzele-s de-acum strînse. Mută, durerea ţine doar două secunde.
Durerea nestrigată se adună undeva, în nişte răni care supurează în interior. E doar o chestiune de timp pînă la marea revărsare.