20 decembrie 2008

De dupa colt

Sînt lucruri pe care le-ai scrie pe un blog secret, departe de orice ochi cunoscut. Că nu e ca şi cum nu le-ai spune deloc. Ca animalele accidentate în desene animate, care dau colţul casei pentru a striga de acolo.
Se întîmplă fel şi fel de lucruri şi lucruşoare cînd termini cartea şi, brrr, tot ce ai scris în dormitorul tău în cîţiva ani (departe de orice alţi ochi fiind nu numai paginile, dar chiar propriile tale expresii de pe chip), toate astea apar în litere tipărite, puse pe o tavă, la îndemîna cui s-o nimeri (şi, vai, mai ales a cunoscuţilor, cei mai răi cititori posibili). Şi tu cu mîna ta întinzi tava, taina se sparge. O parte va rămîne în sertare, pe cînd alta zboară aiurea, şi înţelegi iar că e vorba de fapt de o ruptură, mai mult decît de o dăruire.
Şi n-ai cum să nu cazi. Începe vînătoarea, ascunde-te bine.
Un prieten de demult mă întreba zilele trecute dac-am mai scris ceva. Îşi exprima - scuze, dar chiar aşa a fost - un soi de mîndrie... Şi se văita de singurătate, de plictiseală. Nu i-am putut spune. Îmi păstrez convingerea că unele lucruri trebuie descoperite, nu arătate cu degetul. În schimb, l-am sfătuit să-şi facă o zi frumoasă: să intre în librărie şi să caşte gura. La tot, în general! Să se simtă bine, cine ştie ce va descoperi... Nu poate, mi-a zis, fiindcă are rezervare la frizer. Numai bine!
Şi din cauza asta n-am făcut o lansare la Sibiu. Am tot ezitat, aşa s-a întîmplat. Sînt oameni care vor să vadă cartea datorită numelui de pe ea. În numele prieteniei... Dar în condiţiile astea, cartea în sine nu mai există. Eu, cel puţin, nu vreau aşa. Ei îi e bine în raft, iar mie în cameră.
Se poate însă şi invers. O prietenă cu care pierdusem de mulţi ani legătura a luat-o, fără să ştie măcar cine e purtătoarea numelui necunoscut. Şi-a dat seama acasă că e fosta ei colegă...
Apoi, altă prietenă veche m-a căutat să-i semnez cartea; volumul era descleiat, răscitit. Am aburit coperta cu două ceşti de cafea, am povestit vrute şi nevrute... Am constatat, uluită, că ea seamănă mult mai mult cu femeile din cartea mea decît mine.
Ce vreau să strig eu de aici, de după colţul blogului umbrit? Că te cam doare la răsfoire, cînd cititorul se năpusteşte asupra cărţii doar fiindcă te cunoaşte pe tine, autorul. Că e plăcută rana descleiată, în special atunci cînd cititorul habar nu are cine eşti.
La Diverta, un bărbat necunoscut nu se mai dezlipea de pagini. Stătea în picioare lîngă raft şi citea, şi citea, zăbovind pe rînduri... Îl priveam pe deasupra unui raft cu pixuri şi creioane şi am simţit că, în golul uriaş căscat în ultima lună, necunoscutul acela e prietenul meu.


8 comentarii:

hobbitul spunea...

Fiind un "cunoscut", e cazul, cu coada între picioare, să mă consider unul dintre cei mai răi, nu? Fericit fie necunoscutul din Diverta!!!

Vera spunea...

Nu.
Nu sînteţi "un cunoscut".
Lansarea de la Bucureşti a fost ideală.

șaptecapete spunea...

Păcat că nu am fost și eu, poate că prind altă lansare!!! Și atunci se vor vădi cele șapte capete ale mele, sînt sigur!

Piticul spunea...

Și eu, și eu!

Ciupivai spunea...

Rățuștele din poză se tot duc, se duc, vai...

Iulia spunea...

Steluţe şi desene delicate de iarnă, la ferestruicile avioanelor, prin înălţimi îngheţate.

Vera spunea...

Şaptecapete, la anul şi la mulţi ani! :)
Piticule, pe tine cred că te-am văzut tupilat printre rafturi cu basme!
Ciupivai, se duc, se duc, dar undeva ajung.

Vera spunea...

Iulia, mi-am amintit de primul răsărit de soare văzut din avion: era o orizontală de foc. Ilustrarea lui "se crapă de ziuă".