Zece minute din duminica lui Sfarma-Piatra

Ai scrie despre orice. Despre cum aprinzi focul, iar fumul de la chibrit pare că umple bucătăria de-o ceaţă albă, orbitoare. Chiar o vezi, chiar treci prin ea, un pas, doi, gata, s-a dizolvat. Arunci chibritul la coş, pui de încă o cafea. Azi n-ai vorbit cu nimeni, n-ai privit pe nimeni în ochi. Ai scrie despre orice. Totul te cheamă, te imploră.
În Sub Arini, pe poteci unde altădată te-ai fi temut, azi îţi auzi glasul şi nu te sperii deloc, construieşti ca şi cum ai vorbi unui prieten pe care nu-l ai. Ce fericită ai fi dacă ai şti să scrii poezii, dar n-ai scris şi n-o să scrii în viaţa ta nici un vers. Totul se adună aici, ghemotoc dureros cu gheare şi colţi, de cînd pui piciorul în papuc dimineaţa şi pînă te îmbraci iar în pijama şi ştii un singur lucru: că trebuie să aştepţi, că-i prea devreme. Te plimbi la pas înapoi, pe pista roşie a bicicliştilor, te întorci în oraş. E bine în bascheţi. Totul strigă în încremenire. De-atîta nevorbit şi nescris, e atîta fericită tristeţe în toate. Vezi iarăşi. Se umple. Dar tot e prea devreme.
Şantierul imens e astăzi pustiu, au acoperit strada cu piatră spartă. Sclipesc nestemate, e uluitor, nu, nu-i ca fumul chibritului care umple iluzoriu bucătăria întreagă. Sclipesc pe sute de metri folii de mică din piatra spartă, împrăştiată şi nivelată cu buldozerul. Mă opresc, mă aplec, cotrobăi în nisip, culeg, merg mai departe. În urmă, e-o coadă încovoiată la loz în plic. Cîştigătorul - ca şi Madame Bovary - sînt eu! Cuarţ, gresie, straturi de mică. Pietre proaspăt sfărîmate, cu muchiile dure, cu miezul strălucitor. Le spăl, le usuc la soare pe pervaz, porumbeii se sperie (ieri unul mi-a mîncat din palmă), mimozele tresar nenăscute, în pămîntul de la supermarket. S-a răcit un pic cafeaua, acum e bună. Cum, necum, am păcălit zece minute. Ai scrie despre orice. Şi nu-i voie.
Frumuseţe inutilă, singurătate aşijderea. Mîine începe zarva cu adevărat inutilă.