Fiecare, dar absolut fiecare traducere din Nabokov e marcată de mai mici sau mai mari, foarte simpatice coincidenţe.
Tocmai venisem azi de afară şi mă pregăteam să intru la duş, cînd, dincolo de susurul apei, parcă aud că sună cineva la uşă. Lipa, lipa, mă uit pe vizor, poştaşul. Îmi amintesc că trebuia să vină un plic important. Nu sînt chiar în cea mai potrivită ţinută ca să deschid. Nu mai nimeresc să mă îmbrac, bombăn cîte ceva prin uşă, nu vreau să plece cu plicul, învîrt de yală o dată în timp ce mai trag o mînecă pe mine, sar într-un picior, mai învîrt o dată, apa curge, parcă îl aud plecînd; abia într-un tîrziu deschid; poştaşul e deja cu un etaj mai jos, strig ceva, el revine... Am învins! Da, e contractul pentru noua traducere. Închid uşa, mă întorc la duşul meu.
Sub perdeaua de apă, ceva din toată întîmplarea asta măruntă mi se pare deodată extrem de amuzant şi cumva cunoscut... Agitaţia mea şi a apei, bolboroseala prin uşă, strigătul pe scări... Şi, pac, deodată înţeleg. Rîd zgomotos - e un adevărat remake după scena din "Disperare", de Nabokov, cînd servitoarea îi bate în uşă lui Hermann, tocmai cînd el se pregătea să intre în cadă. După o foarte simpatică bîlbîială, cu glasuri de neauzit din cauza apei, el îi deschide şi urmează un scurt dialog de-un umor nebun (îmbogăţit de autor în versiunea engleză, faţă de cea rusească).
- A venit un bărbat, domnule, care vrea să vă vadă.
- Un bărbat? am întrebat şi-am deschis uşa.
- Un bărbat, a repetat Elsie, ca şi cînd ar fi făcut un comentariu legat de goliciunea mea.
Doar că Hermann îl dă naibii pe vizitator, pentru ca apoi să regrete profund...
Şi eu am alergat ca nebuna, deşi miza nu era deloc la fel de mare. Purtam, cred, în minte, obsesia că nu e bine să laşi pe cineva să-ţi plece de la uşă, chiar dacă tocmai te pregăteşti să intri în cadă... Ar fi fost ceva să deschid şi să-mi fie prezentată dublura!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu