Semnele, fagurii

Fault dur la cules de tărtăcuţe. Peste două săptămîni, azi, pe canapeaua cărămizie, observ că urma de la rană îmi pare grozav de cunoscută... Este copia perfectă, în oglindă, a semnului pe care îl am din naştere undeva pe piciorul stâng. Perfectă simetrie, de parcă în somn semnul s-ar fi imprimat de pe un picior pe celălalt, ca un fluture de cerneală ce se iveşte pe foaia îndoită!
Cum s-a jucat întîmplarea cu mine şi mi-a anulat micul semn particular, plasîndu-mi un altul, chiar şi temporar. Experimental!

Semnele, defectele, ce-am fi fără ele? Eu ştiu - fără tot balastul cumplit de complexe, hrănindu-mi timiditatea morbidă şi senzaţia permanentă, contradictorie, de sete şi de fugă, nimic nu eram. Iată de ce am, vreau să am încredere în "defectele" altuia - în fiecare dintre ele stă cuibărit, cu pleoapele strînse peste ochii imenşi, un mic animal adormit şi înfometat. Se leagănă între ghilimele ca-ntr-un hamac, cîntîndu-şi singur în vis şi tremurînd, aşteptînd dezmierdarea. Din fagurele în ale cărui hexagoane dulci hibernează aceşti monstruleţi cu degetele în gură, pe care trebuie să ştii cum să-i trezeşti, se pot înălţa deodată şuvoaie de abur împletite cu miere albastră - aşa-s sufletele care tînjesc cel mai mult după dragoste.