Tot mai jurnaliera

Floribunda mea verde, păstrată cu grijă (ba chiar cu îndîrjire ocazională) îndeajuns de umbrită, vizitată doar de cîte-un melcuc preocupat cum să traverseze buturuga, mi-e tot mai jurnalieră. Fără umbră n-ar fi fost posibil. Cum n-ar fi fost posibil fără melcuc leneş.
Observ că a rămas blocat contorul din profil la 1900, de ceva vreme. E mai mult decît o eroare tehnică. E ca şi cum nici Floribunda n-ar vrea să treacă-n 2000, şi bine face, fiindcă în 1900 rămînem, şi eu şi ea, doar nişte fetiţe. Singure acasă, putem să facem nenumărate năzbîtii: să ascultăm un pic mai tare decît se cuvine şi Lisa Gerard, dar şi Nathalie Cole, să citim "Alice în Ţara Minunilor" în original, rostind cîte-o frază cu voce tare, să se bucure şi Pupidulce, să sărim din povestea puzzlată a turnului în cea şovăitoare a lui Şocîţel care-şi face uşă la scorbură dintr-un basm cu coperte pătrate şi albe, să şi tragem, dacă vrem, din cîte-o ţigară mentolată din pachetul lăsat de A., ameţind şi riscînd să cădem cu copitatele-n sus cînd văruim în baie, şi să dăm iama în iarmarocul cu căni şi străchini colorate.
Să fii tot mai mult umbrit-jurnalieră şi tot mai puţin risipit-jurnalistă, iată soi de fericire cu coadă, Floribundoacă verde!

***